China – încetinirea ritmului creşterii economice în 2012, accelerare moderată în 2013-2014 (partea a II-a)

Autor: Dr. Sarmiza PENCEA

2. Perspective 2013-2014 şi anii următori

Creşterea economică. Creşterea economică accelerată nu poate continua la nesfârşit în nicio economie. Economia chineză a repurtat deja un record fără precedent în această privinţă, performanţa sa depăşind prin durată, intensitate, scară, inovaţii instituţionale şi rezultate toate experienţele similare din perioada anterioară, inclusiv dezvoltarea postbelică a Germaniei, Japoniei, Coreei de Sud, Hong Kong-ului şi Taiwan-ului, economii care se numără astăzi  printre cele mai dezvoltate din lume.

Experienţa acestor economii rămâne însă extrem de preţioasă pentru „noii veniţi” pe drumul dezvoltării, inclusiv pentru China, căci ea pune la îndemâna acestora un material de studiu plin de învăţăminte, relevându-le riscurile la care se pot aştepta pe parcurs. În cazul Chinei de azi, riscul major pe care îl va întâmpina cât de curând ar putea fi acela de a rămâne blocată în „capcana venitului-mediu”, fără a mai putea evolua către stadiul de economie dezvoltată. În acest sens, cercetările empirice pun în evidenţă faptul că, în ţările cu dezvoltare explozivă, precum China, de la un anumit nivel de dezvoltare în sus – identificat drept cel în care PIB se apropie de 14 000-17 000 USD/loc – ratele de creştere economică vor tinde să scadă cu circa 2% în medie pe an  [1]. Trecerea la un ritm de creştere mai temperat este un fenomen normal pentru noua etapă de dezvoltare în care intră eceste ţări, e un proces cu totul diferit de fluctuaţiile pe termen scurt întâlnite în perioada creşterii explozive şi, în acelaşi timp, e un proces marcat de incertitudini şi vulnerabilităţi considerabile  [2]. Se apreciază că, pentru China, momentul acestei tranziţii ar putea surveni în următorii  3-5 ani  [3].

În acelaşi timp, în cazul concret al Chinei, dezvoltarea inegală în plan geografic crează o situaţie care va putea favoriza creşterea în ritmuri destul de înalte pentru încă o bună perioadă de timp: în China există regiuni (litoralul estic, sudul), oraşe (Beijing, Shanghai, Guangzhou, etc.) foarte dezvoltate, care se află deja la nivelul de venit pe locuitor ce impune ritmuri mai puţin alerte ale creşterii economice, dar există, totodată, şi numeroase regiuni mult rămase în urmă (centrul, vestul, nordul). Aici rezerva de creştere este încă mare şi, ca atare, aceste zone vor putea susţine timp de încă mai bine de un deceniu ritmuri înalte ale creşterii PIB, contribuind la menţinerea unui nivel ridicat de creştere economică pe ansamblul economiei chineze, chiar dacă acesta nu va mai putea fi exprimat la două cifre. Astfel, spre exemplu, dacă pentru regiunile bogate ale Chinei există previziuni privind scăderea ritmului de creştere sub 7% în intervalul primilor cinci ani începând cu 2016, pentru regiunile emergente acest fenomen este aşteptat să se producă abia cândva în intervalul de cinci ani care începe cu 2024. Astfel, către anul 2020 în regiunile bogate din est rata creşterii PIB va putea fi de numai 5,5%, pe când în provinciile emergente ea se va situa mai degrabă la 7,5%.[4]  În acest fel, încetinirea de ansamblu a creşterii economice în China va putea să nu îmbrace forme severe.

Pe de altă parte, potrivit unor studii  [5], chiar şi o creştere de 6-7% a economiei chineze în ansamblul său nu ar fi deloc neînsemnată sau alarmantă, ba chiar dimpotrivă, dacă avem în vedere baza mereu crescândă la care se raportează o asemenea rată de creştere. Aceste studii susţin că, şi dacă economia ei va creşte de acum înainte cu numai 6-7% anual, China ar depăşi SUA ca nivel total al PIB (în preţuri curente) încă din 2020, apropiindu-se de nivelul mediu de venit pe locuitor specific ţărilor puternic dezvoltate.

O altă rezervă importantă de creştere pentru China o asigură urbanizarea, un proces aflat în plin avât în această ţară. [6]  Abia de foarte curând (2011), gradul de urbanizare a Chinei a depăşit 50%, iar în prezent încă numai 52% din populaţia ţării locuieşte în oraşe, unde veniturile medii sunt de trei ori mai mari şi nivelul de trai este cu mult superior celui din sate. Este suficient să ne gândim doar la faptul ca în 1980 în oraşele Chinei locuia numai 20% din populaţia ţării, ca să înţelegem amploarea extraordinară a procesului de urbanizare deja derulat – poate cel mai rapid şi mai amplu din istorie – şi să intuim forţa lui viitoare de a schimba China şi de a-i impulsiona dezvoltarea. Adaptarea oraşelor existente şi costrucţia unor oraşe noi care să primească influxul de populaţie de 15-20 de milioane de locuitori ce migrează anual dinspre rural spre urban în căutarea unor condiţii mai bune de muncă şi de trai, constituie una dintre marile provocări cărora trebuie să li se facă faţă în perioada următoare, dar şi un extraordinar motor al creşterii bazate pe consumul intern. Urbanizarea este unul dintre marile procese care va contribui substanţial la schimbarea modelului de dezvoltare actual, dependent de export şi de pieţele externe, cu un altul, întemeiat pe piaţa şi consumul intern.

Un studiu McKinsey estima că în 2025 în China vor exista 220 de oraşe cu peste 1 milion de locuitori (faţă de 125 câte erau în 2010) şi 23 de  mega-oraşe cu populaţie de minimum 5 milioane orăşeni. Iar până în 2030, populaţia urbană a Chinei va creşte cu peste 300 de milioane de locuitori, o creştere impresionantă, aproape egală cu actuala populaţie a Statelor Unite.  [7] Din această perspectivă, „oraşele fantomă” şi reţelele aparent inutile de infrastructuri prezentate în presa occidentală drept absurdităţi, sau manifestări ale risipei, apar mai degrabă drept elemente componente ale unui mare plan strategic, ce urmează să se materializeze treptat sub ochii noştri. În scurt timp, aceste oraşe vor deveni centre economice efervescente, a căror populare, dezvoltare şi funcţionare va impulsiona creşterea economică a Chinei în deceniile următoare.

Diagnosticată în 2007 de către însuşi premierul său drept o economie „ne-echilibrată, ne-coordonată, ne-stabilă şi ne-sustenabilă” –  diagnostic rămas celebru sub numele de „cei 4 ne-„(„the 4 uns”) – China se află în faţa unei perioade de ample şi complexe transformări, care vor solicita maximal capacitatea noilor săi lideri de a stabili cele mai potrivite măsuri de politică economică, în secvenţialitatea corectă şi într-o deplină coordonare a paşilor prevăzuţi pe diverse paliere. Pe cât de dificil de formulat, rezolvările găsite vor putea fi tot atâtea puncte de susţinere pentru creşterea economică viitoare a Chinei. De aceea, prognozele pentru China rămân în continuare foarte optimiste, chiar dacă nivelul creşterii economice din primul trimestru al anului în curs (7,7%) a mai temperat elanul unor analişti şi a determinat şi unele revizuiri în jos ale prognozelor lor pentru perioada următoare. Astfel, în timp ce guvernul chinez are în vedere obţinerea unei creşteri medii de 7% pentru perioada 2011-2015, majoritatea prognozelor anuale avansate de către organismele internaţionale şi de către marile bănci ale lumii cu privire la creşterea PIB chinez în 2013-2014 erau plasate, la începutul anului, în jurul ratei de 8,5%  [8]:

• OCDE: 8,5% în 2013  şi 8,9% în 2014;
• FMI: 8,2% în 2013 şi 8,5 în 2014;
• Banca Mondială: 8,6% în 2013 şi 8,8% în 2014;
• Comisia Europeană: 8,0% în 2013 şi 8,1% în 2014;
• HSBC: 8,6% în 2013 şi 8,4 în 2014.

Faţă de aceste niveluri, OCED a operat recent ajustări în jos ale prognozelor sale la 7,8% pentru 2013 şi 8,4% pentru 2014  [9]. Banca Mondială a revizuit şi ea în jos prognoza de creştere pentru 2013, până la 7,7%, iar FMI până la 7,75%  [10]. Comisia Europeană şi-a menţinut în primăvară prognozele din iarnă, respectiv 8% creştere în 2013 şi 8,1% în 2014.  [11] Barclays Capital şi-a ajustat propria prognoză pentru 2013 de la 7,9% la 7,4%, iar pentru 2014 de la 8,1%, la 7,4%[12]  , pe când HSBC – care coborâse deja prognoza sa la 8,2% pentru 2013 – a redus-o din nou până la 7,8%, iar pe cea pentru 2014 a ajustat-o de la 8,4%, la 7,4%. [13]

Dincolo de toate aceste niveluri, ceea ce trebuie remarcat, în opinia noastră, nu este atât ideea de revizuire în jos – care este indiscutabil prezentă, chiar dacă nivelurile ratelor  avansate sunt, totuşi, ridicate – ci faptul că prognozele organismelor internaţionale şi ale băncilor străine se menţin în continuare la niveluri situate peste ţintele de creştere ale guvernului chinez, iar acest lucru relevă în fapt predominanţa unui sentiment de încredere în parcursul previzibil al economiei chineze, în pofida titlurilor alarmiste din presa economică. Această constatare este într-o anumită măsură confirmată şi de prognozele privind momentul tot mai apropiat în care China va depăşi SUA în ierarhia celor mai mari economii ale lumii: dacă în urmă cu doar câţiva ani acest moment era anticipat spre orizontul anilor 2030, apoi 2025 sau 2020, acum el e aşteptat să survină fie în 2017 (conform FMI), fie chiar în 2016 (potrivit OCDE). [14]

Şi prognozele pe termen lung ale unor personalităţi rămân foarte optimiste cu privire la China. Astfel, Justin Yifu Lin, fostul economist şef al Băncii Mondiale, prognozează creşterea economiei chineze în medie cu 8% pentru următorii 20 de ani  [15], iar laureatul premiului Nobel, Robert Foegel susţine că există în mod cert un potenţial de creştere al acestei economii cu 8% anual până în 2030. Pe de altă parte, Arvind Subramanian, fost economist la FMI, argumentează că, şi dacă economia chineză ar încetini până la 5,5% anual, în 2030 produsul ei intern brut pe locuitor calculat la paritatea puterii de cumpărare ar ajunge la 33 000 USD, iar economia chineză ar ajunge să fie de două ori mai mare decât cea americană. [16]

Inflaţia. Liderii chinezi urmăresc atent acest indicator şi este previzibil că vor lua toate măsurile pentru a evita o reinflamare a inflaţiei şi a bulelor speculative. Ei şi-au anunţat deja opţiunea pentru o politică monetară prudentă şi o politică fiscală proactivă, de natură să reducă riscul presiunilor inflaţioniste. Totodată, şi-au manifestat reţinerea în ceea ce priveşte un nou program de stimulare economică, similar celui din 2008. Ţinta de inflaţie stabilită de ei pentru 2013 este de 3,5%.[17]

Din rândul instituţiilor internaţionale, OCED întrevede presiuni inflaţioniste reduse în China, în următorii doi ani, inclusiv pentru produsele sensibile – mai ales alimente – prognozând  creşterea medie a preţurilor la consumator cu doar 2,5% în 2013 şi 2,6% în 2014  [18]. În schimb, Banca Mondială apreciază că, deşi inflaţia va fi blândă, se va menţine în continuare riscul unor presiuni asupra preţurilor în segmentele economiei în care creşterea este mai alertă, inclusiv în imobiliare.[19]  FMI prognozează, la rândul său, atât pentru 2013, cât şi pentru 2014, o creştere medie de 3% a preţurilor de consum, astfel că, în general, se poate constata că opiniile converg către ideea unei stabilizări a inflaţiei pe paliere joase, în următorii doi ani.

Comerţul internaţional, care timp de trei decenii a jucat un rol cheie în dezvoltarea Chinei, va începe să aibă un rol mai puţin important. Pe de o parte, pe termen scurt pieţele globale nu vor mai fi la fel de apte să absoarbă exporturile masive ale Chinei, pe de altă parte creşterea salariilor în această ţară şi un yuan tot mai puternic vor submina creşterea exporturilor. Atât la export, cât şi la import este de aşteptat că ritmurile de creştere se vor exprima la o cifră.

Reformele. Perspectivele de creştere ale economiei chineze sunt legate de înfăptuirea unor reforme ample şi dificile. După şase ani de analiză atentă a opţiunilor, se pare că în această primăvară în China s-a decis care va fi noua strategie de dezvoltare ce va fi aplicată în următoarele decenii. Aceasta va urmări să obţină o nouă calitate a creşterii şi va fi mai puţin preocupată de parametrii cantitativi. La baza strategiei nou conturate va sta schimbarea structurală dinspre modelul de dezvoltare axat pe export spre o economie mai echilibrată, a cărei dezvoltare se va întemeia pe consumul intern şi pe participarea prioritară a serviciilor la crearea produsului intern brut. O asemenea schimbare este atât o necesitate obiectivă – întrucât piaţa internaţională nu mai poate asigura cererea externă de altă dată pentru mărfurile chinezeşti – cât şi o opţiune deliberată de politică economică, adoptată în efortul de a evita „capcana venitui mediu”.  [20]

Re-echilibrarea creşterii şi întemeierea acesteia pe consumul intern se va sprijini pe o nouă şi bine articulată strategie a urbanizării, care va conduce la majorarea ponderii orăşenilor în totalul populaţiei până la 70% în 2030 şi va contribui consistent la crearea de noi locuri de muncă. În plus, întrucât urbanizarea este un efort intensiv în capital, iar în China stocul de capital pe muncitor este încă la un nivel echivalent cu doar 18% din cel atins în SUA, economia chineză va rămâne şi în anii următori o economie bazată pe investiţii ridicate. [21]  Totodată, strategia urbanizării Chinei va da atenţie externalităţilor negative ale acestui proces, rezolvând probleme spinoase precum confiscările de terenuri, poluarea, degradarea solului, în cadrul unui atent gândit proiect „eco-city”.

Un al doilea pilon esenţial pe care se va construi în China o societate de consum modernă va fi cel al consolidării serviciilor sociale. Golurile din sistemul de protecţie socială au condus la nivelul excesiv de economisire din precauţie ce caracterizează în prezent societatea chineză, creând un clivaj între creşterea veniturilor şi creşterea consumului. Dezvoltarea sistemelor de protecţie socială în paralel cu procesele asociate urbanizării va putea debloca sume importante spre consum.

În fine, o strategie bună în proiect nu este neapărat şi un succes în viaţa reală fără un alt element esenţial: calitatea profesională a liderilor. Iar din acest punct de vedere se pare că noua echipă instalată la conducerea Chinei, începând cu preşedintele şi premierul şi continuând cu cei din jurul lor constituie un grup profesional sofisticat, bine pregătit în materie de analiză socio-economică, evaluarea riscului, modelare a scenariilor şi elaborare de soluţii inovative pentru probleme dificile. Pentru a învinge rezistenţa pe care o vor opune blocurile de putere şi de interes locale şi a ajunge să-şi pună în operă viziunea despre China viitorului, materializând ceea ce ei au numit „visului Chinei”, aceşti lideri vor avea nevoie de toate aceste calităţi, dar şi de multă tenacitate şi curaj. Evident, actualul statut al Chinei, de a doua putere economică a lumii, va face ca succesul sau insuccesul acestor lideri să se reflecte în mersul economiei mondiale în ansamblul său şi, cu intensităţi mai mari sau mai mici, să-şi pună amprenta asupra parcursului viitor al fiecărei economii a lumii în parte.