China – încetinirea ritmului creşterii economice în 2012, accelerare moderată în 2013-2014 (partea I)

AUTOR: Dr. Sarmiza PENCEA

1. Evoluţia conjuncturii economice în 2012

Creşterea economică. Pe tot parcursul anului 2012, presa economică a lumii a abordat constant, foarte aprins şi pe deplin justificat tema declinului înregistrat alritmului de creştere a economiei chineze. Ca a doua mare putere economică a lumii, China influenţează consistent cererea, oferta şi preţurile unui mare număr de mărfuri, bunuri şi servicii, având un impact considerabil, direct şi indirect, asupra evoluției pieţelor globale. Influenţa ei se transmite, atât pe filieră comercială, cât şi investiţională, asupra creşterii economice a multor economii partenere, precum şi a economiei mondiale în ansamblul său, realitate devenită cu atât mai evidentă în anii crizei, când contribuţia Chinei la creşterea globală a ajuns să fie de patru ori mai mare decât cea a Statelor Unite.[1] Ca atare, în contextul în care în 2012 Uniunea Europeană încă nu a putut să învingă criza, iar SUA a reuşit doar o revenire anemică, declinul creşterii economice a Chinei a capătat semnificaţii majore pentru situaţia economiei mondiale, fiind, în mod firesc, urmărit şi comentat cu febrilitate.

China a reuşit, începând cu anii ’80, unul dintre cele mai impresionante parcursuri ale dezvoltării, aplicând cu succes politici „de prindere din urmă”, care s-au materializat în trei decenii de ritm economic accelerat, cu o rată medie de creştere de aproape 10%. Ea a depăşit foarte bine şi primii ani ai crizei financiare şi economice mondiale, implementând în intervalul 2008-2010 un vast program de investiţii şi stimulare fiscală, însă, după încheierea acestuia, un complex de factori interni (în special lupta cu efectele colaterale negative ale programului intervenţionist, mai ales cu inflaţia) şi externi (reducerea drastică a cererii pentru mărfuri chinezeşti pe fondul crizei virulente din principalele pieţe externe, UE şi SUA), au afectat şi rata de creştere a economiei chineze.

În consecinţă, în 2012, rata anuală de creştere a economiei chinezea fost denumai 7,8%,situându-se – cu acest nivel de invidiat din punctul de vedere al majorităţii celorlalte economii ale lumii – pe cel mai jos palier atins de China în ultimii 13 ani. Încetinirea creşterii a fost relativ lentă, începând din trimestrul 4 al anului 2010, imediat după încheierea programului guvernamental de stimulare, şi continuând timp de opt trimestre consecutive (T4/2010: 9,8%; T1/2011: 9,7%; T2/2011: 9,5%; T3/2011: 9,1%; T4/2011: 8,9%; T1/2012: 8,1%; T2/2012: 7,6%, T3/2012: 7,4%). Ultimul trimestru din 2012 a întrerupt declinul, marcând un salt de jumătate de punct procentual (T4/2012: 7,9%) şi alimentând puternic speranţele analiştilor că s-ar fi atins, în fine, punctul de inflexiune de la care ar fi urmat revenirea la creşteri de ritm. Din păcate, însă, aceste speranţe nu s-au materializat, căci primul trimestru din 2013 a reluat declinul (T1/2013: 7,7%), urmând, cel mai probabil, ca decelerarea să continue şi în trimestrul doi al acestui an.

Este nevoie să amintim aici faptul că, înţelegînd că modelul de dezvoltare promovat în ultimele decenii şi-a atins limitele, liderii chinezi îşi propuseseră deja pentru actualul cincinal, 2011-2015, măsuri de reformulare a acestuia, urmărind re-echilibrarea economică şi temperarea substanţială a creşterii până la o medie de 7% anual.[2] De aceea, declinul constant al ratei de creştere a PIB, deşi alertează comunitatea internaţională, nu este chiar atât de surprinzător, fiind justificat nu numai din punctul de vedere al fundamentelor economice (intrarea Chinei într-o noua etapă de dezvoltare) şi sub aspect conjunctural (evoluția incertă a economiei mondiale, provocările interne), dar şi programatic, prin ţintele fixate în planul cincinal.

Pentru 2012, ţinta de creştere a fost stabilită la 7,5% şi trebuie remarcat faptul că, în pofida conjuncturii nefaste,  ea a fost depăşită şi în acest an (7,8%), aşa cum s-a întâmplat de fiecare dată şi cum comunitatea internaţională fusese obişnuită să se întâmple. Pentru susţinerea creşterii, Consiliul de Stat (guvernul chinez) şi Banca Centrală (PBoC/People’s Bank of China) au luat o serie de măsuri, dar cu prudenţă şi reţinere, pentru a nu reinflama inflaţia şi bulele speculative. Din noiembrie 2011, rata rezervelor obligatorii a fost diminuată de trei ori, iar rata dobânzii de referinţă de două ori, în iunie şi iulie 2012. Totodată, s-au aplicat măsuri de stimulare a cererii interne, în special reduceri de taxe pentru consumatori şi seturi de măsuri de susţinere pentru investitorii privaţi, prioritar IMM. În plus, s-a aprobat începerea unor mari proiecte infrastructurale (55 de proiecte în valoare totală de 157 miliarde USD), dar nu a unora noi, concepute ca un nou program de stimulare economică, ci a unor proiecte deja prevăzute în planul cincinal.

Este demn de subliniat în acest context faptul că, în pofida speculaţiilor destul de persistente privind un nou program de stimulare economică, atât guvernul condus de Wen Jiabao, care şi-a terminat mandatul în 2012, cât şi noul guvern, al premierului Li Keqiang, a evitat şi, respectiv, va evita să repete curând un asemenea demers, cu atât mai mult cu cât încă nu s-au soluţionat multe dintre urmările nefaste ale programului de stimulare precedent (2008-2010).

Inflaţia, principalul inamic din 2011, a fost în 2012 considerabil temperată prin intervenţiile guvernului, ajungându-se ca la jumătatea anului, în iulie 2012, să se înregistreze cea mai mică creştere a preţurilor din ultimele 30 de luni (1,7%) şi să apară chiar îngrijorări privind riscul unei dezinflaţii. Pe ansamblul anului 2012, indicele preţurilor de consum a crescut cu 2,6% comparativ cu anul precedent, iar în primele cinci luni din 2013 nivelul său lunar a oscilat în jurul nivelului de 2% cu un singur moment de excepţie, în februarie, când a ajuns la 3,1%.[3] Cele mai mari creşteri de preţuri în 2012 s-au înregistrat la alimente (4,8%) şi îmbrăcăminte (3,1%), atât în cazul acestora, cât şi în al celorlalte categorii de mărfuri creşterile fiind mai mari în mediul urban decât în cel rural. Într-un singur caz preţurile de consum au scăzut, şi numai în mediul urban, şi anume la categoria serviciilor de transport şi telecomunicaţii.[4]

Investiţiile în fonduri fixe finalizate în 2012 au fost cu 20,3% mai mari decât în anul anterior. Potrivit politicii de re-echilibrare a dezvoltării regionale, investiţiile în zonele mai dezvoltate din est au crescut mai puţin (16,5%) decât cele din regiunile centrale (24,1%) şi de vest (23,1%). Sub aspect sectorial, investiţiile au crescut mai accelerat în sectorul primar (32,2%), comparativ cu cel secundar (20,2%) şi cel terţiar (20,6%).[5] Investiţiile în imobiliare, care reprezintă de regulă 25% din totalul investiţiilor anuale şi au o pondere de circa 10% în PIB, au sporit şi ele cu 16,2%. Rata investiţiilor, este în China în continuare una dintre cele mai ridicate din lume, situîndu-se de mult timp în jurul nivelului de 50% din PIB şi, de aceea, în opinia celebrului profesor Yu Yongding, „Nu este integral o exagerare să spunem că deja capacitatea economiei de a spori investiţiile şi-a atins limitele.”[6] 

Influxul de investiţii străine. Potrivit datelor statistice date publicităţii de către instituţiile chineze, în 2012 s-a produs o scădere cu 3,7% a influxului de investiţii străine directe (ISD) îndreptate către China şi efectiv utilizate, până la nivelul anual total de 111,7 miliarde dolari[7] (de la 116,0 miliarde dolari în 2011)[8]. Acesta este cel de al doilea declin anual al ISD înregistrat de la declanşarea crizei economice globale, primul fiind cel cu 2,9% din 2009, urmat, însă, de doi ani de creştere consistentă, cu 17,4% în 2010 şi 9,7% în 2011.[9]

La prima vedere, scăderea cu 3,7% a ISD în 2012, mai mare decât cea din 2009, ar putea avea semnificaţii relativ grave, iar unii analişti occidentali chiar s-au grăbit să o interpreteze drept un semn al pierderii avantajului competitiv al industriei de prelucrare, sau chiar a statutului  de „atelier al lumii” ataşat Chinei în ultimele decenii. În realitate, această evoluţie este mai degrabă conjuncturală, în opinia noastră, şi nu indică mutaţii de amploare. Ea derivă dintr-un complex mai larg de factori externi şi interni, printre care diminuarea avantajului competitiv în unele industrii de joasă tehnologie ca urmare a creşterii salariilor şi a altor costuri de producţie nu este, incă, cel mai semnificativ factor, deşi joacă un rol în creştere. Există alţi determinanţi cu impact mai important în limitarea influxului de ISD către China: pe de o parte, factorii generaţi de criza economică, în special diminuarea capacităţii de absorbţie a pieţelor externe (mai ales a pieţei UE, principala destinaţie a mărfurilor chinezeşti) cu consecinţe privind declinul exportului, al volumului producţiei industriale şi al creşterii economice chineze, iar, pe de altă parte, există factori de influenţă ce ţin de re-orientările din politica economică chineză, care urmăreşte o re-echilibrare a economiei prin susţinerea activităţilor cu mai mare valoare adăugată, intensive in tehnologii, cunoştinţe şi calificări superioare, în paralel cu un ritm de creştere economică mai temperat.

Nu trebuie uitat nici faptul că intrările de ISD în China sunt aprobate, fiecare în parte, de către stat, iar acesta îşi poate permite să fie selectiv, urmărindu-şi interesele de politică economică. Ori, în această perioadă, scopul urmărit este acela de a atrage mai ales investiţii în domenii de vârf şi în sfera serviciilor şi de a descuraja, simultan, investiţiile în industriile mature, cu valoare adăugată scăzută. Ca atare, diminuarea intrărilor de investiţii străine în industriile de joasă tehnologie nu este numai rezultatul forţelor pieţei, care identifică o pierdere de avantaj competitiv în această zonă, ci este şi un rezultat urmărit în mod deliberat de către decidenţii politicii economice de la Beijing. Această afirmaţie este susţinută şi de datele statistice curente, care indică în structura intrărilor de ISD din 2012 o diminuare cu 6,2% a investiţiilor din industria de prelucrare, în paralel cu o creştere cu 4,8% a acestora în sfera serviciilor.[10]

Pe de altă parte, în analiza declinului ISD din 2012 se poate vorbi şi de un anumit efect de bază, nivelul de comparaţie din anul 2011 fiind unul foarte ridicat după creşterile puternice ale intrărilor de capital antreprenorial din 2010 şi 2011. De altfel, dacă extindem analiza la un interval de timp mai mare, de pildă cel ulterior anului 2000, vom constata că, faţă de nivelurile intrărilor anuale de ISD de numai 40 miliarde dolari din anul 2000 şi de câte 60 de miliarde dolari în fiecare dintre anii 2004-2006, situaţi la mijlocul intervalului, în perioada recentă s-a ajuns la intrări record de capital investiţional străin în China, depăşindu-se în fiecare dintre anii 2010, 2011 şi 2012 pragul de 100 de miliarde dolari anual, în pofida crizei economice globale. Faţă de anul 2000, nivelul anual al ISD din 2012 a crescut de 2,8 ori, fapt care pune o dată în plus sub semnul îndoielii valabilitatea interpretării declinului relativ din 2012 drept semn al unei pierderi importante de competitivitate sau de forţă productivă din partea Chinei.

Această abordare este susţinută si de sondajele şi clasamentele internaţionale, care relevă în continuare că pentru investitorii străini din întreaga lume, China a rămas şi în 2012, cea mai atractivă destinaţie. Mai mult, potrivit statisticilor OECD, China a devansat SUA în 2012, devenind pe lângă principala destinaţie a ISD din Asia şi din ţările în curs de dezvoltare, şi receptorul numărul unu de investiţii străine la nivel global.[11]

Este incontestabil faptul că, în timp, în China se va produce o ajustare structurală a fluxurilor de ISD prin relocalizarea în ţările vecine a unor activităţi din gama celor de joasă tehnologie, intensive în forţă de muncă, dar procesul încă nu a luat amploare acum şi nu contribuie încă semnificativ la reducerea intrărilor totale de ISD în China, din mai multe motive, printre care menţionăm două, mai importante:

– În primul rând, o parte dintre relocalizări sunt stimulate prin politici guvernamentale să se producă în interiorul ţării, dinspre regiunile dezvoltate din est, unde salariile continuă să crească, înspre regiunile mai subdezvoltate din centrul şi vestul Chinei, unde există încă un avantaj competitiv în aceste industrii, bazat pe costul redus al forţei de muncă şi al altor inputuri locale. Ca tare, migraţia investitorilor către ţările vecine va fi diminuată, cu atât mai mult cu cât, odată ce au ajuns să cunoască mediul economic chinez, investitorii vor prefera să rămână pe teren cunoscut mai degrabă decât să ia de la capăt procesul cunoaşterii şi adaptării la un nou mediu, suportând şi costurile suplimentare inerente acestui proces;

– În al doilea rând, dacă o parte dintre investitorii străini interesaţi de obţinerea competitivităţii prin cost vor opta să investească în alte ţări asiatice, cu costuri inferioare celor din China, urmărind să dezvolte activităţi de producţie pentru export, o altă parte a acestor investitori, mai vechi sau mai noi, vor alege să investească în continuare în China pentru a valorifica cererea internă în creştere a populaţiei tot mai bine plătite din această ţară. După cum spune un expert de la Banca Comercială ChinaTrust din Taipei „Este greşită concepţia că salariile mai mari vor forţa companiile să părăsească China. Acest lucru s-ar putea întâmpla in industria textilelor, sau a jucăriilor, unde marjele de profit sunt foarte înguste, dar nu este valalabil pentru serviciile cu valoare adăugată sau companiile de înaltă tehnologie, unde marjele de profit sunt mari.” „Firmele străine care valorifică cererea consumatorul chinez vor beneficia de pe urma creşterii salariilor şi vor continua să investească în China.”[12]

Spre deosebire de situaţia intrărilor de capital antreprenorial în China, care au înregistrat un uşor recul, investiţiile externe ale Chinei in sectoare non-financiare, adică ieşirile de capital, au continuat să crească accelerat în 2012, atingând nivelul de 77,2 miliarde dolari, cu 28,6% superior celui din anul precedent.[13] China se grăbeşte, în mod evident, să folosească fereastra de oportunitate deschisă de criza financiară şi economică mondială, încercând ca prin investiţiile sale de peste mări să-şi asigure, pe de o parte, accesul avantajos şi pe termen cât mai lung la resurse, iar, pe de altă parte, să preia companii vestice care îi pot asigura accesul la tehnologii de vârf şi nume de marcă consacrate.

Comerţul exterior. În anul 2012, comerţul exterior total al Chinei a crescut cu doar 6,2%, atingând o valoare totală de 3.866,8 miliarde dolari. În acest total, exporturile au însumat 2.048,9 miliarde dolari, cu 7,9% mai mult decât în anul precedent, iar diferenţa de 1.817,8 miliarde dolari au constituit-o importurile, cu 4,3% mai mari decât în 2011. Evoluţia anuală a celor două fluxuri comerciale a condus la obţinerea unui excedent comercial de 231,1 miliarde dolari în 2012, cu 76,2 miliarde dolari mai mare decât în anul precedent. Este de remarcat atât faptul că, pe fondul climatului economic mondial nesigur, pentru prima dată după foarte mulţi ani, exportul şi importul chinez de mărfuri nu mai înregistrează creşteri exprimate la două cifre, ci doar majorări anuale relativ modeste, cât şi faptul că, în pofida unei pieţe externe dificile, China a reuşit în 2012 să-şi majoreze substanţial excedentul comercial, pentru al treilea an consecutiv după declinul acestuia din 2009.

Rezerva valutară. Urmare evoluţiilor menționate în cele de mai sus, la sfârşitul anului 2012, rezervele valutare ale Chinei au atins 3.311,6 miliarde dolari, fiind cu 130,4 miliarde dolari mai mare decât la finele anului 2011. În perioada 2004-2012 rezervele valutare ale acestei ţări s-au majorat de 7,2 ori, ajungând să depăşească de două ori valoare aurului deţinut de toate băncile centrale din lume, în momentul respectiv.[14] Bineînţeles, China rămâne în continuare deţinătoarea celei mai mari rezerve valutare din lume, fiind urmată, la mare distanţă, de Japonia (cu doar 1 250,2 miliarde dolari) şi de ţările din Zona euro (880,8 miliarde dolari).[15] 

Yuan-ul (renminbi/RMB), moneda naţională chineză, a înregistrat până spre finalul anului 2012 o apreciere anuală de 0,25% comparativ cu nivelul avut la încheierea anului precedent, astfel că, rata sa de schimb ajunsese la 6,2855 RMB pentru 1 dolar SUA.[16] Cumulat, pe parcursul anilor 2005-2008 şi 2010-2011, yuanul s-a apreciat faţă de dolarul american cu 25%[17] ajungând astfel, în opinia liderilor chinezi, la nivelul său de echilibru.

O decizie importantă pentru moneda naţională chineză, este cea din 14 aprilie 2012, când People’s Bank of China (PBoC), banca centrală chineză, a dublat marja de fluctuaţie a cursului yuanului în raport cu dolarul pe piaţa valutară interbancară spot, de la 0,5%, la 1%. Decizia este considerată un mare pas înainte în direcţia liberalizării pieţei financiare a Chinei şi face parte din strategia graduală a guvernului chinez vizând creşterea nivelului de utilizare a yuanului în tranzacţiile internaţionale şi transformarea acestuia în monedă internaţională de rezervă.

China operează un sistem închis de schimb valutar, cursul monedei naţionale – yuan sau renminbi –  fiind strâns controlat. Prin decizia amintită, PBoC a permis yuanului să crească sau să coboare cu 1% faţă de un nivel de referinţă stabilit zilnic, urmând ca flexibilizarea aceasta să aducă moneda chineză cu un pas mai aproape de convertibilitate, să stimuleze utilizarea sa mai largă în tranzacţiile comerciale internaţionale şi să dezamorseze reacţiile critice la adresa politicii valutare chineze, deschizând astfel calea către atingerea obiectivului guvernamental ca yuanul să devină monedă de rezervă la nivel global şi un  rival redutabil al dolarului. Totodată, flexibilizarea cursului de schimb al yuanului va spori şansele Shanghai-ului de a deveni un puternic centru financiar-bancar internaţional, până în anul 2020.