Noile surse de gaz ar putea transforma pieţele mondiale de energie, afirmă specialiştii occidentali, dar procesul nu va fi nici rapid şi nici uşor.
În ultimii 30 de ani, rezervele mondiale de gaz au înregistrat o creştere constantă, iar potrivit unui studiu al „Massachusetts Institute of Technology” (MIT), publicat în acest an, producţia mondială a crescut, de asemenea, în mod semnificativ, respectiv, cu două cincimi în intervalul 1990-2009, de două ori mai rapid decât cea de ţiţei. În urmă cu numai 5 ani, opinia prevalentă în mediile stiinţifice era aceea potrivit căreia lumea ar mai dispune de rezerve de gaz pentru numai 50 sau 60 de ani, la nivelul actual al consumului. În prezent, gazul din şisturi şi alte descoperiri de gaze neconvenţionale sau convenţionale, au sporit durata de viaţă a rezervelor la 200 de ani sau mai mult. „Bonanza” gazelor neconvenţionale a dublat baza de resurse mondiale de gaz. În 2009, Agenţia Internaţională pentru Energie (AIE) estima baza de resurse recuperabile de gaz pe termen lung, la nivel mondial, la 850.000 miliarde metri cubi, faţă de 400.000 miliarde m.c., nivel estimat cu un an în urmă. Factorul care a stimulat creşterea a fost gazul de şist şi din alte surse neconvenţionale. Nu doar America, ci şi părţi ale Europei, China, Argentina, Brazilia, Mexic, Canada şi mai multe ţări africane, figurează printre cei mai mari deţinători de rezerve de gaz, care ar putea transforma perspectivele lor în energie.
La aceste descoperiri spectaculoase au contribuit tehnologiile tot mai performante, dar şi preţul ridicat al ţiţeiului. Preţul tot mai mare al ţiţeiului a stimulat companiile petroliere să se implice mai mult în explorarea de noi rezerve. Dar, înainte de efectuarea unui test de foraj, este aproape imposibil de determinat natura descoperirii, respectiv, dacă este vorba despre ţiţei sau gaze naturale (uneori, ambele, şi de multe ori, niciunul). În cele din urmă, marile companii au descoperit mari cantităţi de gaz.
Gazul este singurul combustibil fosil a cărui cotă-parte în oferta mondială de energie primară va creşte substanţial în anii următori. Potrivit unui studiu al AIE, gazul va surclasa cărbunele până în 2035, urmând să ocupe poziţia a II-a după ţiţei, în structura ofertei mondiale de energie, numai în situaţia în care noile rezerve de gaz vor fi exploatate pe deplin.
Problema majoră a gazului o constituie faptul că transportul său este dificil şi scump. Gazul are nevoie de un cumpărător pregătit să-l preia şi de o modalitate de livrare. Din cauza acestor costuri de transport consistente, gazul nu se comportă ca o marfă. Doar o treime din gaz este comercializat pe uscat, peste frontiere, prin conductă, în comparaţie cu două treimi din ţiţei. Alte mărfuri au aproximativ acelaşi preţ, în întreaga lume, dar gazul nu are ceea ce poate fi numit un preţ international ca in cazul ţiţeiului.
Comerţul internaţional cu gaze naturale nu este practicat în cadrul unei pieţe internaţionale organizate, cum este cea a ţiţeiului sau a cărbunilor. Absenţa unei organizaţii internaţionale a producătorilor şi exportatorilor (de tipul OPEC) care să asigure o reglementare unitară a problemei preţurilor, a favorizat proliferarea unei mari varietăţi de preţuri de comercializare şi, implicit, de formule de stabilire a acestora. În consecinţă, nu se poate vorbi despre o piaţă internaţională şi, implicit, despre preţuri internaţionale ale gazului ci, despre câteva pieţe mari de desfacere a gazului cărora, treptat, în funcţie de evoluţia repartizării geografice a rezervelor exploatabile şi de gradul de eficienţă economică a formulei de transport utilizate, li s-au „asociat” o serie de zone furnizoare. Practic, se poate afirma că, în timp ce pieţele petroliere sunt globalizate, cele ale gazului sunt continentale. În Europa, prevalente sunt contractele pe termen lung, în baza cărora preţurile nu sunt stabilite direct, pe baza condiţiilor pieţei proprii (costul marginal de producţie pe termen lung, raport cerere-ofertă, raport de forţe între cumpărator şi vânzător) ci indirect, pe baza unor formule complexe (puţin transparente) care corelează preţul gazului cu cel al unor produse petroliere.
În America, Marea Britanie şi Australia preţul gazului este stabilit în mod liber, pe pieţe concurenţiale, deplin liberalizate. Asia, puternic deficitară în energie, în primul rând în gaz, se bazează foarte mult pe importurile de gaz natural lichefiat (GNL) transportat cu nave metaniere după ce a fost transformat într-un lichid, prin răcire la -162 ° C şi apoi, reconvertit în gaz la destinație. Dar, instalaţiile imense necesare, pentru a realiza operaţiile necesare la ambele capete ale fluxului de export-import, sunt foarte costisitoare.
Deşi, rezervele şi producţia de gaz natural au crescut constant, acest fapt nu a antrenat un declin al preţurilor decât în plan regional ,respectiv, pe pieţe deplin liberalizate de genul celei a SUA, evoluţie favorizată şi de creşterea spectaculoasă a producţiei gazului de şist, graţie unor tehnologii moderne care permit recuperarea acestuia în condiţii de rentabilitate. În America, unde gazul de şist este extras din pământ, preţul a scăzut la un minim al ultimilor zece ani (circa 2 $/mil.BTU), în schimb, în Asia, preţul GNL-ului este de 8-10 ori mai mare decât în SUA.
Agenţia Internaţională a Energiei nu a ezitat să definească etapa actuală, drept o posibilă “epocă de aur a gazului” care va reconfigura peisajul energetic mondial. Dezvoltarea gazelor neconvenţionale în SUA s-a realizat, în ultimii câţiva ani, printr-o „revoluţie tăcută”, cu efecte dintre cele mai favorabile pentru economia americană, dar şi cu reverberaţii pe scară largă asupra pieţei mondiale a energiei. Gazul de şist, care a ajuns să asigure 35% din producţia de gaze naturale a SUA şi a cărui exploatare devine rentabilă de la un preţ al tiţeiului de 60 $/baril, a avut efecte pozitive în planul ocupării forţei de muncă şi a determinat: reducerea dependenţei de importurile masive de GNL-accesibile la costuri substanţial mai mari-, diminuarea costurilor energiei electrice, reducerea facturii la gaze în sectorul rezidenţial, aport masiv la bugetul statului, efect de stimulare a producţiei industriale, ca efect al costurilor mai reduse ale energiei etc
Acest boom a propulsat SUA în fruntea clasamentului producătorilor de gaze pe plan mondial, schimbându-i statutul din acela de importator în cel de exportator net de gaz. America de Nord caută să stimuleze o serie de proiecte care îşi propun să asigure gaz pentru export din zăcămintele noi, către Japonia şi alte ţări din Asia, profitând de pe urma diferenţei de preţ între piaţa SUA (circa 2 $/mil BTU)[1] şi cel de import al Japoniei (de 16 $/mil.BTU), estimându-se că, şi în condiţiile unor investiţii majore în terminale de export şi în metaniere, se poate obţine profit prin vânzarea de gaz natural lichefiat în Japonia, la un preţ de circa 12-13$/mil.BTU.
În raportul Agentiei Internaţionale a Energiei (AIE) din 2011, „Începe o Epocă de Aur a gazului?”, Fatih Birol, economist şef al AIE, opinează că, boom-ul gazului de şist are şanse reduse de a se repeta şi în alte zone. În scenariul cel mai promiţător, în care exploatarea gazului de şist ar fi un succes , AIE consideră că ponderea gazului în mixul global de energie va creşte de la 21% în prezent la 25% în 2035. Deşi, în termeni relativi, creşterea nu este importantă, în termeni absoluţi, consumul va spori spectaculos în această perioadă. AIE consideră că, în cazul în care obstacolele pot fi depăşite, oferta mai mare de gaz şi preţurile mai mici vor antrena o creştere cu 50% a cererii globale de gaze în perioada 2010 – 2035.
Ceea ce a făcut gazul atât de atractiv, nu este doar creşterea bruscă a ofertei ci, de asemenea, o gamă largă de utilizări pentru acesta. Gazul natural este un combustibil flexibil, utilizabil pentru încălzire casnică, pentru alimentarea cazanelor industriale şi ca materie primă pentru industria petrochimică, unde mai departe este transformat în materiale plastice, îngrăşăminte etc.. Se fac, de asemenea, progrese mici, dar semnificative în utilizarea sa drept carburant pentru camioane şi autobuze.
Dar, cele mai mari progrese s-au inregistrat în utilizarea gazului drept combustibil de ardere în generarea energiei electrice. O descoperire tehnologică de vârf, turbina de gaz în ciclu combinat, preluată din industria aviaţiei, a îmbunătăţit rentabilitatea industriei, ieftinind procesul de generare a electricităţii din gaze şi reducând cu 50% emisiile de dioxid de carbon în raport cu cărbunele.
Centralele electrice pe gaz reprezintă, în oipinia lui Michael Stoppard de la IHS CERA, o importantă firmă de cercetare americană, o opţiune de investiţii „low-regret” (cu puţine neajunsuri). Costul construcţiei este relativ redus, în raport cu cheltuielile de capital pentru o centrală nucleară şi, în cele mai multe cazuri, şi în raport cu sursele regenerabile de energie. UE speră ca, până în 2050, 97% din producţia de energie electrică să provină din surse regenerabile de energie, dar centralele pe gaze vor fi necesare zeci de ani de acum înainte pentru a asigura flexibilitatea şi securitatea. Dacă gazul va fi destul de ieftin iar tehnicile cum ar fi captarea şi stocarea carbonului vor fi dezvoltate şi aplicate pe scară comercială, gazul ar putea avea o evoluţie favorabilă, pentru încă mult timp, chiar şi într-o lume care a redus radical emisiile de carbon.
Cu excepţia SUA, în restul lumii, gazul este încă scump, iar schimbarea va fi costisitoare. Pieţele gazelor naturale sunt regionale. Gazul se livrează prin conducte care se întind pe distanţe mari, de la ţară la ţară şi chiar continente. Conductele costă milioane de dolari pentru a construi un kilometru.Modelul de afaceri pentru dezvoltarea unor exploatări noi de gaz a fost acela de a găsi cumpărători şi de a-i „lega”prin contracte pe termen lung pentru a se asigura amortizarea investiţiei şi continuitatea livrărilor. Alternativa la conducte este de a livra gaz în formă lichefiată, ca GNL, dar investiţiile pentru a-l produce sunt foarte mari şi reclamă de asemenea cumpărători siguri si stabili.
Factorii istorici au condus la o altă anomalie: o mare parte din comerţul transfrontalier cu gaze este realizat la preţuri legate de cele ale ţiţeiului. Atunci când gazul a fost adus pe piaţă, în anii `60, ca un carburant comercial şi ca o alternativă la petrol pentru încălzire casnică, era normal ca preţul să fie stabilit comparativ cu un înlocuitor. Dar, a mai existat, de asemenea, un motiv mult mai subtil. Tiţeiul a fost folosit ca un „arbitru independent” pentru preţul gazului olandez, în anii’60 şi ulterior pentru gazul algerian şi norvegian în anii ’70, deoarece niciuna dintre părţi nu putea influenţa cererea şi oferta de o manieră decisivă. Sistemul a persistat, deoarece la sfârşitul anilor ’70, a pătruns în Europa şi gazul rusesc. Dar, criteriile de economicitate s-au schimbat, iar valorificarea unei mărfi pe baza alteia mărfuri apare bizar.
În Marea Britanie a apărut concurenţă bazată pe jocul liber al cererii şi ofertei după dereglementarea industriei energetice (gaz,electricitate) în anii ’90. Gazul este tranzacţionat la Punctul de Echilibrare Naţional (NBP), care reprezintă un centru comercial virtual. Aranjamente similare sunt acum realizate şi în nord-vestul Europei, deoarece Uniunea Europeană se orientează spre sistemul de tranzacţionare a gazului în centre comerciale (hub) virtuale cum ar fi „Facilitatea de transfer de proprietate” (TTF), Zeebrugge în Belgia şi Netconnect (NCG) şi Gaspool în Germania. Modelul este preluat din SUA- centrul Henry Hub, din Louisiana- unde se intersectează nouă conducte interstatale, de unde gazul este distribuit spre cumparătorii finali şi unde se stabileşte un nivel de referinţă (benchmark) pentru preţurile din America.
O piaţă mai competitivă, la nivel global, ar face gazul mai ieftin prin ruperea legăturii cu ţiţeiul, dar acest lucru va fi dificil de realizat. Gazprom, monopolul gazelor din Rusia, furnizor a 25% din necesarul de gaze naturale al Europei, se opune ferm ideii de abolire a indexării în funcţie de ţiţei. În prezent, este în curs de desfăşurare o dispută între acesta şi marii cumpărători din UE.
Unii analişti consideră că, în cele din urmă, gazul va trebui să devină un produs global, fungibil ca ţiţeiul, cu atenuarea diferenţelor de preţ regionale, având în vedere faptul că, în prezent, cantităţi tot mai mari de gaz, sub formă de GNL, circulă pe tot globul, absorbind excedentele şi completând deficitele regionale din America de Nord, Europa şi Asia. Alţi analişti consideră că acest lucru nu se va întâmpla. Producătorii de gaze se simt în mod natural confortabil cu preţuri ridicate, generate de indexarea în funcţie de ţiţei, argumentând că fără ele, marile proiecte de gaz nu ar fi rentabile. Analistul Rick Smead de la firma de consultanta Navigant, crede însă că „există motive întemeiate pentru a dori preţuri competitive la gazele naturale pentru toate părţile implicate”. El subliniază faptul că, acestea ar reduce volatilitatea preţurilor, ar oferi producătorilor regionali o piaţă de gaze largă şi flexibilă, în locul dependenţei de un singur furnizor şi ar oferi şi stimulente pentru a face investiţiile uriaşe necesare.
Dacă „boom-ul gazului de şist” din America ar putea fi reprodus la scară mondială, excedentul enorm de gaz ar grăbi apariţia unei pieţe globale.
O concluzie a experţilor AIE, dar şi o opinie a multor specialişti internaţionali în domeniul energiei este aceea că, aşa cum secolul 20 a fost cel al ţiţeiului, secolul 21 s-ar putea dovedi a fi un secol al gazului natural.
[1] 1$/mil BTU=circa 35,7 $/1000 m.c.N, pentru un gaz cu o putere calorică medie de 9000 kcal/m.c.
