Autor: Dr. Petre Prisecaru
Mai nou ideea Statelor Unite ale Europei, lansatǎ cu peste 150 de ani în urmǎ dar reluatǎ recent este o formǎ de integrare politicǎ susţinutǎ de politicieni germani dar neagreatǎ de politicieni din alte state comunitare şi este şi greu de realizat în contextul diversitǎţii economice, culturale, lingvistice foarte mari din cadrul UE. In opinia lui André Glucksmann, cunoscut filozof francez, „un stat european federal sau o confederaţie europeană este un ţel foarte îndepărtat, iar urmărirea acestui scop ar reprezenta un obiectiv greşit pentru cǎ Europa nu este o comunitate în termeni de religie, limbǎ sau moralǎ, fiind o unitate în diviziunea sa şi o fracţiune în omogenitatea sa”.
La 12 septembrie 2012 preşedintele Comisiei Europene s-a adresat Parlamentului European fǎcând un apel la constituirea unei federaţii a statelor naţiune, nu a unui superstat ci a unei federaţii care sǎ se bazeze pe o mutualizare a suveranităţii prin care fiecare cetăţean sǎ fie mai bine echipat şi apărat, suveranitatea în comun însemnând mai multă putere, nu mai puţină. In opinia lui José Manuel Barroso, Europa nu mai poate fi doar tehnocraticǎ sau birocraticǎ ci trebuie sǎ fie democraticǎ, iar alegerile europene din 2014 sunt decisive în acest sens. Barroso a apreciat cǎ într-un moment de turbulenţă ar fi o greşeală să fie lăsatǎ apărarea naţiunilor la mâna populiştilor sau la nivel naţional. Această federaţie a statelor naţiune ar necesita, în final, un nou tratat, destul de dificil de realizat într-o Europǎ rǎvǎşitǎ de criza economicǎ. Trei întrebǎri ar trebui puse legate de afirmaţiile preşedintelui Barroso:
• prima: cine ar beneficia de mai multǎ putere prin adâncirea integrǎrii, dacǎ votul simplului cetǎţean nu prea conteazǎ?
• a doua: dacǎ existǎ un deficit relevant de democraţie nu cumva vorbim de o Europǎ mai mult autocratǎ în care birocraţia şi corupţia se împletesc în mod armonios?
• a treia: o federaţie a statelor naţiune nu reprezintă oare un experiment politic fără precedent căruia nu-i putem vedea un viitor cert?
Angela Merkel a cerut în luna august constituirea unei convenţii constituţionale pe modelul celei americane, care a redactat constituţia SUA. De altfel, propunerea anunţată de Barroso nu este decât o versiune a viziunii germane asupra Europei unite, care presupune responsabilitate şi disciplină fiscală şi bugetară, reducerea diferenţelor de competitivitate şi de productivitate între nord şi sud şi o integrare politică prudentă care să nu şteargă diferenţele dintre naţiuni, obiective extrem de generoase dar dificil de realizat pe un orizont rezonabil de timp. Perspectiva germană a obţinut un ascendent şi legitimitate suplimentare pe 12 septembrie 2012, când cei opt judecători ai Curţii Constituţionale din Germania au declarat în acord legea fundamentală germană cu tratatul privind înfiinţarea Mecanismului European de Stabilizare (Fondul de Salvare), care va asigura suficiente fonduri pentru a fi injectate pe pieţele ţărilor aflate în dificultate precum Grecia, Irlanda sau Portugalia. Cu toate acestea, Curtea de la Karlsruhe a limitat la 190 de miliarde de euro suma maximă la care guvernul federal poate recurge fără acceptul Bundestagului şi a lăsat în pronunţare caracterul constituţional al punerii Bundesbank sub controlul BCE, semn că Berlinul este precaut să nu transforme federaţia europeană într-un superstat.
Tot în luna septembrie 2012 Grupul viitorului, format din 11 miniştrii de externe din statele europene în frunte cu Germania, a propus federalizarea printr-o armată comună, o poliţie comună şi un minister european de externe, existând două soluţii pentru viitorul UE: o federaţie sau o confederaţie. În domeniul politicii externe şi de apărare al UE ar urma să se renunţe la deciziile luate în unanimitate, în favoarea unui vot al majorităţii. Intreaga arhitectură instituţională a UE ar urma să fie revizuită, iar preşedintele Comisiei Europene ar urma să fie ales direct de cetăţeni şi să conducă un adevărat guvern european, iar Consiliul European şi Consiliul de Miniştri al UE ar urma să fie înlocuite cu o a doua cameră parlamentară a statelor (un fel de Senat dacă considerăm Parlamentul European un echivalent al Camerei Reprezentanţilor din SUA), iar această cameră ar avea o subcameră pentru cele 17 ţări ale eurozonei.
Există opinia (Protesilaos Stavrou, 2012) că federalismul înseamnă un stat unic descentralizat, compus din state suverane sau regiuni semi-autonome, dar nu independente, în schimb confederalismul este un sistem în care un grup de state suverane stabileşte un extra-nivel de autoritate la nivel supranaţional care are puteri în domenii de interes general larg. Într-o federaţie se aplică principiul subsidiarităţii, potrivit căruia puterea se exercită şi deciziile se iau la cel mai de jos nivel local posibil, cât mai aproape de cetăţeni, în timp ce în cazul confederaţiei, statele suverane cooperează doar în domenii unde au interese comune. În opinia lui Stavrou, curentul confederalist-interguvernamental primează încă în UE pentru că cetăţenii din statele membre, societatea civilă, nu au o influenţă notabilă asupra deciziilor luate mai ales de şefii de state sau de miniştri şi tehnocraţi nealeşi, iar singura soluţie viabilă ar fi o federaţie descentralizată, democrată şi pluralistă, care să fie dotată cu mecanisme de control la fiecare nivel de autoritate.
Până la federalizarea Europei presedintele Barroso a fost în Statele Unite, la Princeton University, unde a lăudat excelentele relaţii economice între SUA şi UE, evidenţiate de faptul că totalul investiţiilor americane în Uniunea Europeană este de trei ori mai mare decât în întreaga Asie, iar investiţiile Uniunii Europene în Statele Unite sunt de opt ori mai mari decât totalul investiţiilor europene în India şi China luate la un loc. Uluitor este că firmele americane investesc mai mult în Belgia, o ţară cu doar zece milioane de locuitori, decât în China sau India, ţări cu aproape 2,5 miliarde de oameni, iar investiţiile americane în Brazilia, China şi India la un loc sunt mai puţin de jumătate din totalul celor făcute numai în Olanda. In contextul persistenţei efectelor crizei financiare şi economice apare întrebarea firească, cine beneficiază de aceste investiţii imense, se pare că doar un număr limitat de firme si persoane private, care au înregistrat profituri record şi venituri fabuloase, unele din ele aflate în înalte funcţii publice oficiale.
Din SUA a venit în UE o criză financiară creată de cei de pe Wall Street, în frunte cu Goldmann Sachs, unde a găsit o zonă euro confruntată cu problema datoriilor suverane. Dacă în urmă cu 10 ani Germania nu îi păsa dacă ea sau vreun alt stat din zona euro depăşea deficitul bugetar peste limita de 3%, în ultimii ani Germania prin vocea doamnei Merkel a insistat pentru austeritate generală concretizată în final prin prevederile noului tratat fiscal. Acum economişti de marcă, gen Roubini şi speculatori americani insistă pe tema prăbuşirii euro şi a uniunii monetare. Se pare că aceştia şi unii politicieni americani de abia aşteaptă să vadă distrugerea euro şi chiar dezmembrarea Uniunii Europene. Nici nu prea contează dacă predicţiile lor sunt cât de cât fundamentate sau nu, pentru că perspectivele de creştere economică în zona euro sunt destul de incerte pentru anii următori, bursele sunt în cădere liberă, încrederea investitorilor şi consumatorilor este la pământ, şomajul a depăşit 25 de milioane de persoane, sistemele de protecţie socială sunt în pragul colapsului iar gradul de sărăcie a multor gospodării s-a accentuat, clasa de mijloc este aproape pulverizată, sistemele de pensii sunt complet nesustenabile iar ponderea populaţiei de vârsta treia sporeşte vertiginos. Intrebarea firească este ce se întâmpla cu UE şi care este meritul birocraţilor de la Bruxelles în acest declin pronunţat şi care sunt soluţiile viabile de ieşire din marasmul în care ne-a aruncat criza şi sistemul capitalist.
După tiradele propăvăduind austeritatea cu orice preţ, dupa pledoaria pentru federalizare, după ideea unei uniuni bancare sub tutela Băncii Centrale Europene, care ar putea controla peste şase mii de bănci din UE, după anunţul BCE privind intervenţia în pieţele agitate ale bondurilor din zona euro a urmat trezirea la o realitate crudă: protestele antiausteritate organizate în Spania şi Grecia, incertitudinile crescânde privind acordarea sau neacordarea pachetelor de asistenţă financiară celor două ţări, reînvierea secesionismului catalan, retragerea previzibilă a lui Mario Monti din fruntea guvernului italian, obstacolele evidente şi dificile din calea creării unei uniuni bancare credibile şi previziunile incerte privind viitorul economiei europene. După cum observă The Economist s-a cam ales praful de speranţele celor care încă mai mizau pe ieşirea zonei euro din criza profundă care a lovit-o puternic în ultimii ani. In prima decadă a lunii octombrie dobânzile obligaţiunilor spaniole şi italiene au explodat, bursele europene s-au prăbuşit, iar guvernele grec şi spaniol par incapabile să gestioneze criza, să sprijine recapitalizarea băncilor şi relansarea economică. Spania care a ezitat să primească sprijinul BCE, a cerut totuşi un ajutor de urgenţă de 40 miliarde euro, în pofida reticenţei Germaniei de a mai injecta fonduri masive în economiile de la periferia UE. The Economist susţine că Germania şi alte state creditoare par să dea înapoi de la angajamentele luate în cursul summitului din iunie, de a crea o nouă instituţie de supervizare a sistemului bancar care să recapitalizeze direct băncile cu probleme din ţări ca Spania şi Italia, dintr-un fond de salvare comun. Germania, alături de Olanda şi de Finlanda, pretinde acum ca recapitalizarea directă să se aplice doar asupra activelor performante ale băncilor.
In timp ce premierul spaniol Rajoy a anunţat un nou set de reforme în bugetul pe 2013, inclusiv măsuri de recapitalizare a sistemului bancar, realizate sub coordonarea oficialilor europeni, au apărut proteste violente împotriva austerităţii pe străzile Madridului şi altor oraşe şi puternice răbufniri naţionaliste în Catalonia. Premierul grec Samaras este la mijloc între pretenţiile instituţiilor internaţionale de a opera noi reduceri ale cheltuielilor bugetare şi furia mulţimilor din stradă. El trebuie să demonstreze că statisticile oficiale sunt corecte pentru a convinge FMI să declare că datoria sa impresionantă este una„sustenabilă“. Reprezentanţii FMI au avut discuţii bilaterale informale cu statele din zona euro privind o eventuală ştergere parţială a datoriilor elene, ceea ce pare imposibil înainte de alegerile generale din Germania din 2013.
