Autori: Cristian Moisoiu, Răzvan Voinescu
Scopul reuniunii ONU a fost acela de a face un pas politic semnificativ în direcția realizării unui acord climatic global comprehensiv în anul 2015, la Paris.
La inițiativa Secretarului General ONU, se urmărește cristalizarea acelei viziuni globale, descrisă printr-o creștere economică cu emisii reduse de carbon, concentrarea fondurilor în direcția acțiunilor climatice, stabilirea unui preț al carbonului, creșterea capacității de protecție împotriva schimbărilor climatice și realizarea de noi coaliții și parteneriate. Toate aceste dimensiuni vor avea un impact decisiv asupra economiei mondiale.
Din punct de vedere politic, toate statele participante și liderii globali au căzut de acord asupra veridicității și gravității concluziilor din rapoartele științifice, care constată un risc alarmant de încălzire a temperaturii medii globale, determinat de ritmul de creștere actual al nivelului global de emisii GES. De asemenea, aceștia au acceptat că este necesară o acțiune concretă și imediată în sensul reducerii emisiilor și creșterii rezistenței globale. Liderii din întreaga lume s-au angajat să finalizeze, până la reuniunea Convenției Cadru pentru Schimbări Climatice – Paris 2015, un acord global cuprinzător, eficient și durabil, care să fie asumat de statele lumii. Acesta poate fi considerat un pas politic determinant în direcția inițierii noii paradigme economice a secolului XXI.
Uniunea Europeană, deja angajată într-un proces de tranziție către economia cu emisii reduse de carbon, a anunțat că este dispusă să țintească o reducere cu 40% a nivelului emisiilor față de anul 1990, ceea ce reprezintă un angajament suplimentar față de ținta asumată pentru 2020, de 20% față de nivelul din 2005.
Deși nu este un cadru oficial de negociere, progrese semnificative se anunță în mobilizarea fondurilor pentru acțiunile climatice. Coalițiile de guverne, companii și bănci de dezvoltare au afirmat intenția de a concentra 200 de miliarde USD pentru finanțarea dezvoltării economice cu emisii reduse de carbon și și-au reafirmat sprijinul pentru a se ajunge până în 2020 la o finanțare de 100 de mld. USD pe an, sumă agreată în cadrul Acordului Copenhaga în 2009. În scopul constituirii Fondului Verde pentru Climă a fost avansată suma minimă de capitalizare inițială de 10 mld. USD. Uniunea Europeană a anunțat că va contribui cu 3 mld USD, până în 2020, la acțiunile de combatere a schimbărilor climatice a statelor emergente. Băncile comerciale interesate au anunțat un plan de emisiuni de obligațiuni în 2015 în valoare de 30 mld. USD și creșterea fondurilor destinate investițiilor verzi inteligente de 10 ori față de valoarea actuală, până în 2020. Instituțiile de asigurări s-au angajat să dubleze investițiile verzi până la 84 mld. USD până în 2015. Fondurile de pensii din America de Nord și Europa vor accelera investițiile verzi cu până la 31 mld. USD până în 2020.
Făcând o scurtă incursiune prin cercetarea științifică relevantă a economiei mediului, inclusiv în rapoartele IPCC, se constată că renumiți economiști (Stern, 2006, Nordhaus, 1994, 2000, 2006, Tol, 1995, 2012) au argumentat și au dezvoltat modele cantitative, care demonstrează că, costul acțiunii în sensul combaterii schimbărilor climatice ar putea avea un impact anual de -2 până la -5% din PIB-ul mondial. Aceste calcule nu includ, însă, oportunitățile de creștere economică determinate de reindustrializare și dezvoltarea economiei verzi, fapt care ar însemna transformarea pierderilor în avantaje de piață și factori de creștere. În schimb, costul inacțiunii s-ar putea situa între 8%-15% din PIB-ul mondial, după Stern, dacă încep să se manifeste calamități cauzate de aceste modificări ale climei. Stern estimează că o creștere medie a temperaturii care variază între 2-3⁰C ar fi echivalentă cu o pierdere permanentă de 3% din PIB-ul global anual, comparativ cu ce ar putea fi realizatfără efectul schimbărilor climatice, iar pierderea este distribuită inegal, cel mai mult având de suferit statele mici și slab dezvoltate. La acestea, s-ar adăuga costurile care nu au un impact direct asupra pieței, respectiv costurile de sănătate și cele de mediu. Alți autori consideră că aceste costuri sunt multe exagerate. (Tol, 2012)
O altă temă esențială a discuției este stabilirea unui preț al carbonului. Prețul carbonului ar da un semnal puternic actorilor pieței să investească în soluții favorabile climei. Tot economia mediului ne arată care sunt soluțiile pentru a internaliza în ecuația economică costurile acestor externalități determinate de poluare. Coase (1960) a dat soluția alocărilor de permise pentru poluare, care poate evolua într-o piață a certificatelor de emisii, așa cum este cea europeană, în care nivelul prețului se stabilește în funcție de cererea și oferta de permise de poluare. Pigou (1920) a arătat că stabilirea unei taxe fixe pe carbon este mai avantajoasă pentru realizarea obiectivelor de mediu, dar și pentru economie. Mankiw (2008) arată că stabilirea de taxe pigouviene este preferată de economiști pentru că este mai puțin invazivă în a remedia eșecurile pieței. În cadrul reuniunii ONU, 73 de guverne naționale, din 120 prezente, 1000 de companii și investitori și 11 guverne regionale, toate reunind 52% din PIB mondial și-au arătat susținerea pentru stabilirea unui preț al carbonului. Rămâne deschisă discuția privind modul în care se va ajunge la stabilirea acestui preț.
Concluzia reuniunii de la New York ar fi că se creează premisele de a se ajunge la un consens politic în semnarea unui acord global privind schimbările climatice. Angajamentul mai puternic al guvernelor, al mediului financiar, mediului de afaceri și al societății civile arată preocuparea întregii ”familii umane de a ne pune casa în ordine și de a o face să fie o casă durabilă, sigură și prosperă pentru generațiile viitoare.” (Raportul prezidiului reuniunii, 23 Sept 2014)
