Sistemul bancar din UE și criza financiară

Prelucrare şi adaptare: Dr. Simona POLADIAN

Ca urmare a dificultăţilor economice induse de criza datoriilor suverane din Zona euro, în ultimul an, Uniunea Europeană a devenit centrul atenţiei instituţiilor financiare internaţionale, situaţia economică dificilă a statelor membre suscitând o serie de dezbateri privind viitorul monedei unice şi al sistemului bancar comunitar.

Potrivit aprecierilor vicepreşedintelui Comisiei Europene, Joaquín Almunia, soluţionarea crizei din Zona euro reprezintă actualmente una dintre priorităţile centrale ale Uniunii Europene, obiectivele comunitare vizând asigurarea unor condiţii optime creşteri economice sustenabile în UE, precum şi a adoptării unor politici adecvate şi de reformă a guvernanţei.

În opinia oficialului european, această criză puternică prin care trece Uniunea Europeană şi, în mod special, Zona euro, reprezintă cea mai  mare provocare pentru procesul de integrare europeană, de la crearea Uniunii Europene şi până în prezent. Pentru a depăşi actualele dificultăţi economice, reprezentanţii UE trebuie să-şi stabilească priorităţile şi, în funcţie de acestea, să adopte deciziile de soluţionare a problemelor identificate care afectează milioane de cetăţeni europeni.

La nivelul autorităţilor comunitare se apreciază[1] că încrederea în construcţia Uniunii Europene poate fi recâştigată prin restabilirea încrederii în moneda euro. De asemenea, un pas important pentru depăşirea problemelor economice comunitare îl reprezintă soluţionarea dezechilibrelor macroeconomice şi menţinerea standardului de bunăstare, precum şi acordarea unor şanse egale tinerilor în căutarea unui loc de muncă.

Înainte de 2008 (anul manifestării efectelor crizei economice în spaţiul comunitar), percepţia generală era că UEM era mult mai bine structurată prin însăşi construcţia ei comparativ cu sistemul financiar-bancar al SUA. Dar, „faptele”, concretizate prin apariţia şi acutizarea crizei datoriilor suverane, au dovedit că această percepţie era total greşită, UE fiind totuşi vulnerabilă în faţa crizei.

Criza financiară declanşată în SUA în toamna anului 2007, „a trecut oceanul” în câteva luni şi s-a instalat treptat în UE, profitând de „slăbiciunile” sistemului financiar bancar comunitar: lipsa unor reglementări suficient de unitare şi flexibile, care să poate oferi soluţii adaptabile problemelor induse de criză. Ulterior, declanşării problemelor sistemului financiar comunitar, ansamblul de reglementări financiare din cadrul UE a înregistrat adaptări treptate în încercarea de a ieşi cât mai repede din centrul crizei. Întrucât atenţia tuturor era îndreptată spre „derivative”, indicate de majoritatea analiştilor ca fiind principalul factor declanşator al crizei, la nivelul UE, într-o primă etapă, s-au adoptat o serie de prevederi legislative menite a înlătura acest factor de instabilitate.

Pentru a oferi sistemului bancar european stabilitate, Comisia Europeană a propus o serie de modificări ale reglementărilor în domeniu, concretizate prin aprobarea cadrului Directivei IV a cerinţelor de Capital şi a Regulamentului de Capital, în deplină concordanţă cu acordurile internaţionale încheiate în cadrul BASEL III.

În prezent, este unanim acceptat faptul că sistemul financiar european necesită un cadru adecvat de supraveghere.  Pe baza Raportului De Larosiere, s-au înfiinţat trei agenţii de supraveghere financiară şi un organism de supraveghere pentru Riscuri Sistemice Europene. Începând cu ianuarie 2011, aceste instituţii funcţionează şi cooperează cu autorităţile naţionale pentru supervizarea grupurilor bancare transfrontaliere şi instituţiile financiare naţionale importante.

Semestrul European, modificările din cadrul Pactului de Creştere şi Stabilitate şi noul tratat pentru aşa-numitul Compact Fiscal reprezintă dovada că reprezentanţii europeni caută soluţii la actuala criză.

Acestor măsuri ar trebui să li se adauge măsurile neconvenţionale adoptate de către BCE, de la furnizarea de lichiditate pe termen lung pentru bănci la noi programe de achiziţii de obligaţiuni, anunţate din septembrie 2012.

În plus, statele membre ale Zonei euro au convenit, in cadrul unor serii de „reuniuni la vârf”, că este necesară înfiinţarea Mecanismului European de Stabilitate care a intrat recent în vigoare, înlocuind Fondul European de Stabilitate (EFSF).

La momentul izbucnirii crizei financiare internaţionale, ajutoarele de stat au fost singurul mijloc de soluţionare a crizei pe care statele europene îl vedeau ca necesar şi suficient pentru soluţionarea problemelor.

Ca urmare a acestui fapt, în perioada 1 octombrie 2009 – sfârşitul anului 2010, au fost acordate cca 1600 de miliarde de euro, sub formă de scheme şi măsuri, pentru susţinerea băncilor din UE.

Cea mai mare parte a suportului financiar au luat forma garanţiilor guvernamentale acordate pentru asigurarea lichidităţii, reprezentând peste 9% din PIB-ul UE, în timp ce recapitalizarea şi suportul pentru cumpărarea de acţiuni au reprezentat 3% din PIB-ul UE, respectiv 300 miliarde euro.

În perioada 2008-2009, au fost adoptate patru Comunicări ale CE, privind stabilitatea, viabilitatea şi restructurarea sistemului bancar comunitar, care au format un ghid al măsurilor adoptate în domeniu de către guvernele statelor membre ale Zonei euro. Obiectivul general urmărit a fost acela de garantare a funcţionării băncilor europene, prin utilizarea fondurilor publice pentru restructurare bancară şi nu pentru susţinerea mediului de afaceri.

Dintre măsurile de susţinere a sistemului financiar bancar, şi implicit a stabilităţii monedei unice, se detaşează câteva mai des întâlnite în qndul statelor membre din Zona euro:

1. Băncile afectate încă de la începutul manifestării efectelor crizei financiare,  care implementează în prezent planuri de restructurare, cum ar fi Royal Bank of Scotland, Lloyds şi Northern Rock din Marea Britanie, KBC din Belgia sau ING din Olanda, precum şi un număr de bănci germane (Landesbanken);
2. Trei state au primit „asistenţă financiară masivă” din partea UE –  Grecia, Irlanda şi Portugalia – dar acest sprijin a fost condiţionat nu doar prin restructurarea sistemului bancar, ci şi prin asigurarea stabilităţii macroeconomice şi financiare.
3. Cazuri de bănci, cum ar fi Dexia (Belgia), care au înregistrat pierderi substanţiale, ceea ce a impus aplicarea unor măsuri urgente de sprijin;
4. Băncile care sunt în proces de restructurare şi recapitalizare cu bani împrumutaţi prin EFSF/ESM (cazul băncilor spaniole). Spania şi Grupul Euro au semnat un memorandum în iulie 2012 în care se detaliază condiţiile care se impun în astfel de cazuri.

După adoptarea memorandumului, a fost aplicat „un test independent de stres” pentru un număr de 14 bănci. Rezultatele, publicate în 28 septembrie 2012, arată că 90% dintre băncile spaniole nu sunt în pericol. Băncile din grupul 0, în număr de 7, respectiv Santander, BBVA, CaixaBank, KutxaBank, Unicaja, Sabadell şi Bankinter sunt excluse din procesul de recapitalizare şi restructurare. Următorul grup, sau Grupul 1, include 4 entităţi naţionale: Bankia, Catalunya Caixa, Nova Caixa Galicia şi Banco de Valencia care au nevoie de injecţii de capital. Cel de-al treilea grup, Grupul 2, include acele entităţi care nu dispun de procentul de capital minim de 9%, având nevoie de suportul public.

Testul arată că toate băncile, indiferent de grupul din care fac parte, necesită un capital de aproape 60 de miliarde de euro, luând în considerare impozitele şi taxele aferente, precum şi posibilele fuziuni. În conformitate cu calendarul stabilit în cadrul Comisiei Europene, întregul sistem financiar spaniol va fi pe deplin capitalizat, până la mijlocul anului 2013, cel mai târziu.