AUTOR: Dr. Petre PRISECARU
La finele lunii noiembrie a.c., Consiliul European s-a întrunit la Bruxelles pentru a discuta bugetul Uniunii pe perioada 2014-2020, fǎrǎ a se ajunge, totuşi, la un accord din cauza poziţiilor divergente a celor douǎ tabere: statele net contributoare, în frunte cu Germania, Marea Britanie, Olanda, Suedia, care doresc o reducere sensibilǎ a bugetului şi statele net beneficiare, în principal prietenii coeziunii, în frunte cu Polonia, Spania, care doresc menţinerea sau creşterea uşoarǎ a bugetului. Dacǎ, iniţial propunerea de buget a Comisiei Europene, de 1033 miliarde euro, prevedea o majorare de 5,5% a fondurilor, faţă de bugetul 2007-2013, în schimb propunerea preşedintelui Consiliului European, Herman van Rompuy a propus iniţial un buget de 971 miliarde euro şi apoi de 940 de miliarde euro, la care s-a raliat, în mod surprinzǎtor, dar explicabil, şi preşedintele Comisiei, José Manuel Barroso. Primul ministru britanic, David Cameron, a cerut o reducere suplimentarǎ, de 50 de miliarde euro, care ar fi adus bugetul la prima propunere a Londrei, de 885,6 miliarde euro. Franţa, prima putere agricolǎ a UE, s-a opus categoric reducerii bugetului pentru PAC, iar prietenii coeziunii în frunte cu Polonia s-au opus restrângerii bugetului pentru politica de coeziune. În final, cele mai mari reduceri ale bugetului propuse de Herman van Rompuy privesc infrastructura, competitivitatea, politica externǎ, iar bugetul pentru administraţia comunitarǎ a rǎmas însǎ neatins.
Se pare cǎ, Marea Britanie s-a aliat cu Germania în problema reducerii sensibile a bugetului, motivele fiind oarecum diferite, dar în esenţǎ efectele crizei financiare şi ale stagnǎrii economice îsi spun cuvântul. David Cameron, premierul Marii Britanii a atacat instituţiile UE pentru risipa fǎcutǎ cu fondurile europene, susţinând cǎ salariile funcţionarilor comunitari sunt exagerat de mari, şi a anunţat cǎ nu acceptǎ nicio concesie în privinţa rabatului la contribuţia sa, obţinut în 1984 de Margaret Thatcher şi diminuat parţial în 2005, cu acordul lui Tony Blair. Germania, care este cel mai mare contributor la bugetul UE, are şi cele mai mari contribuţii la ajutorul financiar dat sub diverse forme statelor cu mari dificultǎţi din Zona euro. În timp ce Londra a ameninţat în repetate rânduri cu folosirea dreptului ei de veto, Berlinul a încercat sǎ evite orice eşec de proporţii şi a adoptat o poziţie extrem de conciliantǎ, Angela Merkel declarând că este pentru o “înţelegere comunǎ a tuturor statelor fǎrǎ excluderea vreunuia”.
Dacǎ, pânǎ la finele lui 2013, nu se va ajunge la un acord pe tema viitorului buget, atunci cheltuielile UE pot fi “rostogolite” de la an la an, printr-un vot cu majoritate calificatǎ în Consiliul ministerial U.E. (ECOFIN), chiar în eventualitatea opoziţiei Marii Britanii.
În luna decembrie, summitul Consiliului European va dezbate problema uniunii bancare şi a folosirii Mecanismului European de Stabilitate(MES), ca un fond de salvare a Zonei euro, în special pentru recapitalizarea bǎncilor cu dificultǎţi, fǎrǎ intermedierea guvernelor. În timp ce, Parisul vrea o implementare rapidǎ a primului stadiu al uniunii bancare şi injectarea urgentǎ de capital în bǎncile cu probleme, Berlinul este pentru o implementare mai lentǎ şi mai selectivǎ. Parisul ar dori un buget al Zonei euro mai robust, care sǎ sprijine macrostabilizarea statelor cu probleme, Berlinul doreşte un fond limitat care sǎ acorde asistenţǎ pe termen scurt dar tuturor statelor comunitare. Germania vrea mai mult o uniune fiscalǎ, în care nivelul comunitar sǎ aibǎ puteri mari asupra politicilor naţionale fiscale/bugetare. În schimb, Franţa nu prea doreşte cedarea suveranitǎţii naţionale pe acest palier important al politicii economice. Franţa sprijinǎ ideea emiterii de eurobonduri, dar Germania nu este prea entuziastǎ în acest domeniu.
La 28 noiembrie, preşedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso, a avansat un nou plan de supravieţuire a Zonei euro, prin concentrarea puterii la nivel comunitar, respectiv constituirea unei singure trezorerii, acordarea dreptului de stabilire și percepere a unor impozite sau taxe de către Bruxelles, precum și posibilitatea emiterii de eurobonduri. Barroso dorește crearea unui buget pentru Zona euro aproape imediat, solicitând stabilirea unui fond în următoarele 18 luni pentru ajutorul statelor care încearcă să-și consolideze economiile. Fondul urmează a se dezvolta într-o deplină trezorerie a eurozonei și va asigura iniţial ajutor financiar statelor din zona euro care vor semna contracte de angajament cu Bruxelles pentru realizarea de reforme, un proces similar cu cauţionările prezente ale Greciei, Irlandei și Portugaliei. Toate statele, care în prezent nu respectă prevederile și pragurile privind datoria publică și deficitul bugetar, vor fi obligate să semneze contracte cu nivelul comunitar.
Barroso consideră necesară centralizarea puterii în eurozonă, pentru a asigura supravieţuirea monedei unice și a avertizat liderii naţionali că pot realimenta panica pieţelor dacă nu își modifică urgent atitudinea faţă de guvernarea uniunii monetare. Barroso a declarat că, trebuie contracarată criza de încredere (a pieţelor), prin voinţa de a progresa și de a consolida cooperarea și integrarea.
Pe termen scurt, atenţia nivelului comunitar și a legislaţiei europene se concentrează pe uniunea bancară, prin crearea unei singure autorităţi de supraveghere a băncilor din Zona euro, după care Barroso va propune un sistem de soluţionare a dizolvării băncilor și un fond comun de cauţionare a lor. Deocamdată, nu există vreun detaliu referitor la o schemă de garantare a depozitelor la nivel comunitar, problema fiind lăsată la latitudinea nivelului naţional.
Pe termen mediu (2-5 ani), se consideră că Bruxelles-ul ar trebui să-și sporească treptat puterile până la impunerea vetoului asupra măsurilor fiscale sau a amendării bugetelor naţionale, precum și a posibilităţii mobilizării de fonduri pentru un buget al eurozonei, prin perceperea de taxe și emiterea de obligaţiuni. Trecerea la eurobonduri va avea loc treptat, începând cu posibilitatea de emitere a unor obligaţiuni de trezorerie pe termen scurt, cu scadenţă la 1 sau 2 ani.
Ar fi nevoie de reforme politice, cum ar fi sporirea puterii politice și a rolului Parlamentului European, precum și de modificarea tratatelor UE, posibilă doar după alegerile europene din 2014 (în viziunea lui Barroso). Anterior, ministrul german de finanţe, Wolfgang Schäuble, declara că o uniune fiscală impune o schimbare a tratatelor anul viitor, exprimând o poziţie maximalistă a Germaniei. Totuși, alte oficialităţi germane și franceze au respins ideea revizuirii tratatelor pe termen foarte scurt, susţinând că multe reforme se pot efectua în conformitate cu prevederile Tratatului de la Lisabona. În fond, tot ce s-a realizat ca reforme în ultimii trei ani s-a produs pe baza prevederilor din acest tratat.
Președintele Franţei este poate cel mai realist, când consideră că este nevoie de mai multă solidaritate între statele membre și de relansare economică pentru a compensa austeritatea impusă de Germania în Zona euro și chiar în întreaga UE. În timp ce, conducerea Băncii Centrale Europene înclină mai mult spre sprijinirea poziţiei Franţei în axarea pe guvernanţa Zonei euro, Comisia Europeană sprijină mai mult poziţia Germaniei, care vizează de regulă ansamblul UE.
