AUTOR: Dr. Iulia Monica OEHLER-ŞINCAI
Parteneriatul Estic, înglobând relaţiile UE cu Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Republica Moldova şi Ucraina, a fost lansat în mai 2009, cu ocazia primului summit de la Praga. Iniţiat de Polonia şi Suedia, acest Parteneriat constituie „dimensiunea estică” a Politicii Europene de Vecinătate. În septembrie 2011 a avut loc cel de-al doilea summit, la Varşovia. În 28-29 noiembrie 2013, s-a desfăşurat la Vilnius, în Lituania – ţară care deţine preşedinţia prin rotaţie a UE în perioada iulie-decembrie 2013 – cel de-al treilea summit al Parteneriatului estic. De altfel, Lituania a dorit să-şi plaseze preşedinţia semestrială a UE sub semnul apropierii de fostele republici sovietice.
Prin acest Parteneriat, UE sprijină reformele din cele şase ţări estice, vizând consolidarea democraţiei, respectarea legii şi a drepturilor omului şi tranziţia către economia de piaţă. Totodată, se are în vedere integrarea treptată în acestor economii în economia comunitară, sporirea mobilităţii cetăţenilor în ambele sensuri şi consolidarea legăturilor politice. În prezentul articol ne propunem să trecem în revistă rezultatele summitului de la Vilnius şi, totodată, semnificaţiile mult mai profunde ale acestui Parteneriat.
Rezultatele celui de-al treilea summit al Parteneriatului estic
Summitul de la Vilnius,[1] prezidat de preşedintele Consiliului European, s-a desfăşurat cu participarea şefilor de stat şi de guvern din ţările membre ale UE, Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Republica Moldova şi Ucraina, a preşedintelui Parlamentului European, a Înaltului reprezentant pentru politica externă şi de securitate, a comisarului pentru lărgire şi politica europeană de vecinătate, comisarului european pentru comerţ ş.a. UE a fost reprezentată de preşedintele Consiliului European şi preşedintele Comisiei Europene.
Principalul obiectiv al summitului a fost semnarea Acordului de asociere, inclusiv a Acordului de liber schimb aprofundat şi cuprinzător (ZLSAC) negociat ca parte componentă a Acordului de asociere cu Ucraina şi parafarea Acordurilor similare cu Republica Moldova şi Georgia. Acordurile cu Republica Moldova şi Georgia au fost parafate,[2] acestea urmând a intra în vigoare (după semnare şi ratificare) cel mai probabil în a doua parte a anului 2014.
La începutul lunii noiembrie 2013, Secretarul de stat în Ministerul Afacerilor Externe, Bogdan Aurescu, a afirmat că miza principală a summitului Parteneriatului Estic de la Vilnius este, pentru România, parafarea acordului de asociere şi cel de liber schimb al Republicii Moldova cu UE. În opinia sa, Republica Moldova este statul cel mai performant în îndeplinirea parametrilor ceruţi de Parteneriatul estic, din următoarea categorie făcând parte Ucraina şi Georgia, iar apoi venind state „cu alte traiectorii, cu alte preferinţe privind intensificarea relaţiilor pe plan european, din diferite motive, cum sunt Armenia, Azerbaijan, Belarus”. Secretarul de stat în MAE a subliniat că, după summit, se va analiza şi posibilitatea liberalizării vizelor pentru Republica Moldova.[3]
Demersurile de semnare a Acordurilor cu Ucraina au fost suspendate. Cu doar o săptămână înainte de summit, premierul ucrainean, Azarov, a semnat un Decret de „suspendare a procesului de pregătire a Acordului de asociere între Ucraina şi UE”, din motive de „securitate naţională”. Cu puţin timp înainte de semnarea acestui decret, Parlamentul ucrainean respinsese toate proiectele de lege care ar fi permis transferul în străinătate (pentru îngrijiri medicale) al fostului premier Iulia Timoshenko (condamnată în 2011 la şapte ani de închisoare). Ucraina reprezintă „trofeul” disputat între UE şi SUA pe de o parte şi Rusia de cealaltă parte.[4] Propunerea preşedintelui ucrainean, ca Acordul să fie discutat în trei (UE-Ucraina plus Rusia) a fost respinsă de Bruxelles. Aşadar, în pofida unor rezultate pozitive, summitul de la Vilnius a marcat un eşec al UE şi o victorie a Rusiei.
Dar care este importanţa Acordurilor de asociere? În vederea accelerării procesului de integrare economică între UE şi partenerii săi estici, au fost lansate negocieri pentru înlocuirea Acordurilor anterioare de parteneriat şi cooperare cu Acorduri de asociere (care includ în cazul Ucrainei, Republicii Moldova şi Georgiei ZLSAC).
Negocierile cu Ucraina au fost lansate în martie 2007, încheiate în 2011, iar detaliile tehnice au fost finalizate în 2012. În data de 15 mai 2013, Comisia a adoptat şi transmis către Consiliul UE propunerea pentru o decizie de semnare şi aplicare a Acordului pe o bază provizorie. Cu ocazia summitului, UE a oferit Ucrainei posibilitatea semnării Acordului de asociere şi a ZLSAC.
Tratativele cu Republica Moldova au fost iniţiate în ianuarie 2010, iar cu Azerbaidjan, Armenia şi Georgia în iulie 2010. Negocierile cu Republica Moldova au fost încheiate în iunie 2013, iar cele cu Georgia în iulie 2013.
Armenia a renunţat în septembrie 2013 la negocierile pentru ZLSAC cu UE, în favoarea intrării în uniunea vamală „orchestrată” de Rusia (uniune vamală intrată în vigoare la 1 ianuarie 2010, formată din Rusia, Kazakhstan şi Belarus şi care constituie doar etapa premergătoare creării Uniunii Economice Eurasiatice[5]).
În prezent, UE poartă tratative pentru încheierea unui Acord de asociere cu Azerbaidjan.[6] În ceea ce priveşte relaţiile cu Belarus, aceasta este singura din cele şase ţări estice care participă doar la dimensiunea multilaterală a Parteneriatului estic, nu şi la cea bilaterală. Republica Belarus este supusă unui regim de sancţiuni din partea UE, ca urmare a gravelor încălcări ale drepturilor omului din această ţară. În data de 29 octombrie 2013, UE a anunţat prelungirea cu un an (până la 31 decembrie 2014) a sancţiunilor, motivându-şi decizia prin „absenţa unei îmbunătăţiri” la capitolele: respectarea drepturilor omului, statul de drept şi democraţia.
În afară de parafarea Acordurilor cu Republica Moldova şi Georgia, dintre rezultatele pozitive ale cooperării bilaterale merită menţionate următoarele.
UE a semnat cu ocazia summitului un Acord de facilitare a eliberării vizelor cu Azerbaidjan. În relaţie cu Armenia au fost deja încheiate un Acord de facilitare a eliberării vizelor şi un Acord de readmitere. Intensificarea mobilităţii cetăţenilor într-un spaţiu sigur şi bine gestionat reprezintă unul dintre obiectivele centrale ale Parteneriatului estic. În acest sens, UE a lansat dialoguri pentru liberalizarea vizelor cu Ucraina (2008), Republica Moldova (2010) şi Georgia (2012). Cu toate cele trei ţări au fost deja încheiate Acorduri de facilitare a eliberării vizelor. Planurile de acţiune pentru liberalizarea vizelor constituie instrumentul de bază al acestor dialoguri.
La summit a fost semnat cu Georgia un Acord de participare la misiunile UE de management al crizelor. Totodată, au fost lansate negocieri pentru intrarea Azerbaidjanului în Spaţiul aerian comun. Astfel de acorduri au fost deja încheiate de UE cu Republica Moldova şi Georgia, iar la summit a fost parafat un Acord similar cu Ucraina. Cooperarea sectorială a fost intensificată în perioada recentă, primele reuniuni ministeriale în domeniile justiţie şi afaceri interne şi transport având loc în octombrie 2013, în Luxemburg.
Progrese semnificative au fost înregistrate în domeniul energetic, al agriculturii şi dezvoltării durabile, al cercetării şi inovării (Republica Moldova este singura ţară din cele şase, asociată la Programul FP7, având, aşadar, cea mai mare deschidere faţă de Spaţiul European de Cercetare). În Declaraţie s-a subliniat rolul strategic al Azerbaidjanului în diversificarea surselor de aprovizionare a UE cu energie. Din 2010, Republica Moldova este membră a Tratatului de instituire a Comunităţii Energiei.[7]
Totuşi, o serie de lucrări evidenţiază punctele slabe ale securităţii energetice comunitare prin prisma reţelei eurasiatice de transport al gazelor naturale. Relaţiile asimetrice de putere între Rusia şi ţări precum Ucraina, Belarus şi Republica Moldova generează discontinuităţi.[8] Ucraina a aderat la Comunitatea Energetică Europeană în 2011. Însă, cu doar câteva zile înainte de summitul de la Vilnius, preşedintele ucrainean, Viktor Ianukovici a afirmat că Ucraina ar putea ieşi din Comunitatea Energetică Europeană şi renunţa astfel la aplicarea celui de-al treilea pachet de liberalizare a pieţei energiei UE, dacă nu se ţine cont de interesele ei. Respectarea de către Ucraina a normelor acestui al treilea pachet energetic face imposibilă participarea concernului rus Gazprom la gestionarea gazoductele ucrainene.[9]
În Declaraţia comună a summitului Parteneriatului estic s-a arătat că ritmul reformelor din ţările partenere este acela care va determina intensitatea cooperării bilaterale, iar partenerii cei mai avansaţi pe calea reformelor vor beneficia cel mai mult din relaţia cu UE, pe principiul „mai mult pentru mai mult”, inclus în noua Politică europeană de vecinătate.
În Declaraţie s-a mai evidenţiat sprijinul financiar acordat de UE partenerilor estici în perioada 2010-2013 (ridicându-se la 2,5 miliarde euro), în vederea consolidării capacităţii instituţionale, a creşterii „inteligente, durabile şi inclusive” şi a dezvoltării economice. Totodată, au fost reliefate: resursele financiare suplimentare alocate în acele ţări angajate ferm pe calea democraţiei, dialogurile macroeconomice (din septembrie 2011, UE implementând programe de asistenţă financiară pentru Republica Moldova şi Armenia, ca răspuns la crizele economice din aceste ţări), iar în perioada 2014-2020, noul Instrument european de vecinătate. Totodată, Banca Europeană de Investiţii a majorat creditele acordate partenerilor estici de la 170 milioane euro în 2008 la 934 milioane euro în 2012.
Participanţii la summitul de la Vilnius au stabilit următoarele obiective, care urmează a fi atinse până în 2015[10]:
- aprofundarea în continuare a relaţiilor şi a cooperării între UE şi parteneri;
- consolidarea democraţiei, garantarea respectării drepturilor omului şi a statului de drept, inclusiv prin reforma sistemului juridic şi aplicarea legilor;
- semnarea (unde este cazul) până în august 2014 a Acordurilor de asociere/ZLSAC şi aplicarea lor pe o bază provizorie şi urmărirea ratificării lor;
- stabilirea agendelor de asociere (unde este cazul) cât mai repede posibil în 2014 ca mijloc de pregătire şi implementare a Acordurilor de asociere/ZLSAC şi ca instrument cheie de monitorizare;
- continuarea furnizării de asistenţă pentru sprijinirea agendelor de reformă ale partenerilor, incluzând aici şi aplicarea pe o bază provizorie şi implementarea Acordurilor de asociere/ZLSAC;
- aderarea partenerilor estici la Convenţia regională privind regulile de origine preferenţiale pan-euro-mediteraneene şi accelerarea aderării la Convenţia privind regimul de tranzit comun;
- avansarea treptată spre liberalizarea regimului de vize, de la caz la caz, pentru o mobilitate bine gestionată şi sigură;
- consolidarea dimensiunii de afaceri a Parteneriatului estic, inclusiv prin îmbunătăţirea mediului de afaceri în ţările partenere, în beneficiul IMM-urilor şi întreprinderilor locale, regionale şi europene;
- dezvoltarea treptată a unui Spaţiu comun al cunoaşterii şi inovării;
- consolidarea în continuare a dimensiunii multilaterale a Parteneriatului estic;
- cooperarea în sfera transportului şi implementarea de proiecte de infrastructură;
- crearea unui mediu adecvat pentru implementarea proiectelor de interes comun (inclusiv în domeniul energetic);
- consolidarea, în continuare, a capacităţii instituţionale publice, cu sprijin comunitar;
- promovarea şi consolidarea iniţiativelor emblematice vizibile şi eficiente, îmbinând dialogul politic şi sprijinul acordat infrastructurii;
- consolidarea, în continuare, a legăturilor între persoane, inclusiv prin deschiderea accesului la „Erasmus +”, „Europa creativă” şi Marie Skłodowska-Curie din cadrul programului „Orizont 2020” participanţilor din cele şase ţări partenere;
- implementarea unui Strategii de vizibilitate pentru Parteneriatul estic.
Gradul de îndeplinire a acestor obiective va fi analizat la cel de-al patrulea summit al Parteneriatului estic, ce va avea loc la Riga în prima jumătate a anului 2015.
Contextul geopolitic al Parteneriatului estic
Aflate în spaţiul „incomod” dintre UE şi Rusia,[11] cei şase parteneri estici ai UE sunt pioni pe tabla de şah unde se desfăşoară jocul simultan dintre Rusia, de o parte şi UE şi SUA de cealaltă parte. Obiectivul UE, ca la graniţele sale estice să se consolideze o zonă stabilă, sigură şi prosperă concurează cu eforturile Rusiei de a-şi menţine dominanţa în regiune. În prezent, relaţiile bilaterale dintre UE şi Rusia trec printr-o perioadă dificilă.[12] Totodată, relaţiile dintre Rusia şi SUA sunt aproape de nivelul de imediat după încheierea Războiului Rece.[13]
Patru din cei şase parteneri „estici” ai UE, Georgia, Ucraina, Azerbaidjan şi Republica Moldova au avut în anii recenţi o orientare „pro-UE” şi „pro-NATO”, asociată cu o atitudine ostilă faţă de Rusia şi influenţa acesteia în regiune.
Georgia şi Ucraina (care au trecut prin revoluţiile „colorate” în 2003 şi, respectiv, 2004 şi doresc aderarea la NATO) nu fac parte, de jure, din Comunitatea Statelor Independente[14] şi se implică activ în acţiunile grupării GUAM. Fondată în 1997, gruparea a trecut printr-o serie de transformări succesive: de la GUAM la GUUAM, revenirea la GUAM[15], iar din 23 mai 2006 (odată cu summitul de la Kiev şi adoptarea Cartei grupării), poartă denumirea de Organizaţia pentru Democraţie şi Dezvoltare Economică.
Interesele comune ale celor patru ţări se regăsesc în obiectivele organizaţiei GUAM, enumerate în articolul 1 din Carta acesteia: promovarea democraţiei şi a drepturilor omului; dezvoltarea durabilă; consolidarea securităţii şi stabilităţii, deopotrivă în plan regional şi internaţional; adâncirea integrării europene; dezvoltarea potenţialului social, economic, de transport, energetic, ştiinţific şi tehnic; intensificarea cooperării între ţările partenere.
Pe de o parte, relaţiile Azerbaidjanului, Georgiei şi Republicii Moldova cu Rusia sunt puternic afectate de aşa-numitele „conflicte îngheţate”, legate de acţiunile separatiste din Nagorno-Karabah, Abhazia, Osetia de Sud şi Transnistria. Pe de altă parte, Azerbaidjanul, dispunând de resurse bogate de ţiţei şi gaze naturale, joacă un rol cheie în „jocul geopolitic” al reducerii dependenţei energetice de Rusia. Cel mai elocvent exemplu în acest sens este faptul că, din 2007, Azerbaidjanul furnizează Georgiei gaze naturale prin conducta Baku-Tbilisi-Erzurum. Iar Azerbaidjanul nu este important doar pentru ţările vecine, dar şi pentru ansamblul UE.[16]
În schimb, Belarus şi Armenia pot fi încadrate în categoria de parteneri estici „rusofili” ai UE. Belarus face deja parte din uniunea vamală „instrumentată” de Rusia. Preşedintele Armeniei, Serzh Sargsyan, a anunţat la începutul lunii septembrie 2013 că ţara sa va deveni membră a uniunii vamale iniţiate de Rusia. Această decizie este, însă, incompatibilă cu Acordul negociat cu UE.[17] Atitudinea ostilă faţă de Rusia a început să se atenueze în Georgia, odată cu alegerile prezidenţiale de la sfârşitul lunii octombrie 2013, care au marcat încheierea celui de-al doilea (şi ultimului) mandat al preşedintelui Saakashvili (reformatorul Georgiei) şi, totodată, umbrirea aspiraţiilor „pro-europene”.[18] Totodată, Ucraina devine din ce în ce mai „pragmatică” în relaţie cu Rusia.
Între integrarea europeană şi cea eurasiatică
Potrivit „Barometrului integrării” elaborat în septembrie 2013 de experţii Băncii Eurasiatice pentru Dezvoltare,[19] aproximativ jumătate din ucraineni sunt în favoarea intrării ţării lor în uniunea vamală iniţiată de Federaţia Rusă. Comparativ, procentajul se ridică la 77% în Uzbekistan, 75% în Tadjikistan, 72% în Kârgâzstan (al cărui guvern intenţionează să semneze acordul de aderare în 2015) – niveluri chiar mai ridicate decât în Belarus şi Rusia şi similare cu cel din Kazakhstan (ţări în care suportul public pentru uniunea vamală se ridică la 65%, 66% şi, respectiv, 73%). Ultimele date ale sondajelor de opinie disponibile indică un procentaj de adeziune de 59% în Georgia şi 67% în Armenia. La polul opus se situează Azerbaidjan (unde doar 37% din respondenţi sunt pentru uniunea vamală instrumentată de Rusia), Republica Moldova (54%) şi Ucraina. În ceea ce priveşte opinia referitoare la cele mai atractive surse de capital străin, populaţia din Tadjikistan preferă China, cea din Georgia – SUA, cea din Uzbekistan – Japonia, cea din Azerbaidjan – Turcia, în timp ce ucrainenii şi moldovenii apreciază mai mult capitalul din UE.[20]
Dintre cele şase ţări, Ucraina şi Azerbaidjan se confruntă cu un deficit bugetar ridicat (ca pondere în PIB). În afară de Azerbaidjan (cu o balanţă excedentară a contului curent), celelalte cinci înregistrează deficite considerabile ale balanţei contului curent raportate la PIB, iar Ucraina şi Armenia au o datorie publică ce depăşeşte 40% din PIB.
Tabelul 1: Privire de ansamblu asupra economiilor participante la Parteneriatul estic
Ţara | Populaţia (în milioane locuitori) | PIB (în miliarde euro) | PIB/locuitor (în euro) | Poziţia în ierarhia mondială, funcţie de HDI1 | Deficit bugetar (în % din PIB) | Datorie publică (în % din PIB) | Balanţa contului curent (în % din PIB) |
Ucraina | 45,6 | 137,2 | 3009,8 | 78 | -4,3 | 42,8 | -7,3 |
Azerbaidjan | 9,3 | 53,5 | 5753,4 | 82 | -4,9 | 14,1 | 13,3 |
Belarus | 9,5 | 49,2 | 5203,2 | 50 | -0,6 | 37,9 | -8,3 |
Georgia | 4,5 | 12,3 | 2730,7 | 72 | -2,2 | 32,9 | -6,5 |
Armenia | 3,0 | 7,7 | 2598,0 | 87 | -2,2 | 41,7 | -10,0 |
RepublicaMoldova | 3,6 | 5,6 | 1586,2 | 113 | -2,6 | 23,5 | -7,6 |
1 HDI, indicele dezvoltării umane este calculat de experţii din cadrul Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare începând din 1990 pe baza a trei dimensiuni principale: sănătate, educaţie şi nivel de trai, ţinând cont de zece indicatori principali. În 2013, au fost analizate prin prisma acestui indicator 187 de ţări şi teritorii, iar pentru 132 dintre acestea există serii de date complete pentru perioada 1990-2012.
Surse: Tabel realizat de autor pe baza datelor IMF (2013), DG Trade (2013), UNDP (2013).[21]
În planul schimburilor comerciale cu bunuri, UE este un partener major pentru toate cele şase ţări analizate. În relaţie cu cele şase ţări, UE are cea mai mare pondere în comerţul Republicii Moldova (54,3% din total) şi Azerbaidjanului (45,6%) şi cea mai redusă în schimburile comerciale ale Belarusului (29,1%).
Sursa: Grafic realizat de autor pe baza datelor DG Trade (2013).
Regiunea Caucazului de Sud (Armenia, Azerbaidjan şi Georgia) are un rol însemnat ca furnizor de energie şi rută de tranzit al acesteia. Azerbaidjanul constituie un furnizor major de ţiţei şi gaze naturale, fapt recunoscut şi de memorandumul de înţelegere din 2006 dintre UE şi această ţară, în domeniul energiei. Resursele din Marea Caspică sunt transportate către UE prin sistemul de conducte ce traversează Georgia şi Turcia (Baku-Tbilisi-Ceyhan, Baku-Supsa şi Baku-Tbilisi-Erzurum). Totodată, ţiţeiul din Marea Caspică este transportat către porturile georgiene Poti şi Batumi pe calea ferată. În viitor, resursele vor fi furnizate prin „coridorul sudic”. Toate cele trei ţări participă la Iniţiativa de la Baku din domeniul energetic. Azerbaidjan a depus cererea de aderare la OMC în 1997, UE oferindu-i asistenţă tehnică în procesul de pregătire pentru a deveni membru. Armenia, Azerbaidjan şi Georgia beneficiază în prezent de schema generalizată de preferinţe vamale „plus” (SGP+), ce oferă stimulente pentru dezvoltarea durabilă şi buna guvernare şi de un acces preferenţial pe piaţa internă. Potrivit schemei revizuite, din 22 februarie 2014 Azerbaidjanul nu va mai beneficia de SGP+, ci de tratamentul naţiunii celei mai favorizate, această ţară fiind încadrată de Banca Mondială în categoria celor cu venituri medii spre superioare pentru trei ani consecutivi. [22]
În contrast, Ucraina, Belarus, Azerbaidjan, Republica Moldova, Georgia şi Armenia au ponderi scăzute în schimburile comerciale extracomunitare. Dintre cei şase parteneri, Ucraina deţine o cotă de numai 1,4% în exporturile extracomunitare totale, urmată la mare distanţă de Belarus (0,5% din total), iar la import, Ucraina şi Azerbaidjan (fiecare cu o pondere de aproximativ 0,8% din total) sunt principalele surse de import. UE înregistrează deficite comerciale în relaţie cu Azerbaidjan şi excedente comerciale cu celelalte cinci ţări menţionate.
Tabelul 2: Schimburile comerciale cu bunuri între UE şi cei şase parteneri estici (în milioane euro)
| 2003 | 2004 | 2005 | 2006 | 2007 | 2008 | 2009 | 2010 | 2011 | 2012 |
Export | ||||||||||
Belarus | 2219 | 2649 | 3234 | 4393 | 4837 | 6371 | 4982 | 6620 | 7215 | 7840 |
R. Moldova | 784 | 915 | 1080 | 1183 | 1494 | 1714 | 1245 | 1561 | 1860 | 2037 |
Ucraina | 8941 | 10583 | 13285 | 18266 | 22381 | 25122 | 13963 | 17381 | 21249 | 23800 |
Armenia | 327 | 338 | 420 | 478 | 605 | 669 | 535 | 554 | 644 | 679 |
Azerbaidjan | 798 | 1246 | 1495 | 1954 | 1587 | 2059 | 1602 | 2346 | 2880 | 2946 |
Georgia | 443 | 610 | 681 | 926 | 1109 | 1256 | 935 | 1213 | 1603 | 2068 |
Import | ||||||||||
Belarus | 2015 | 2666 | 3422 | 4462 | 4381 | 4660 | 2585 | 2640 | 4309 | 4542 |
R. Moldova | 430 | 520 | 435 | 514 | 727 | 748 | 516 | 583 | 843 | 940 |
Ucraina | 6579 | 8458 | 8655 | 9880 | 12412 | 14549 | 7918 | 11486 | 15095 | 14588 |
Armenia | 168 | 247 | 514 | 339 | 354 | 318 | 161 | 259 | 321 | 272 |
Azerbaidjan | 1302 | 1292 | 2508 | 5448 | 7355 | 10663 | 7354 | 9713 | 14903 | 13853 |
Georgia | 261 | 314 | 276 | 471 | 459 | 735 | 517 | 567 | 614 | 584 |
Balanţa comercială | ||||||||||
Belarus | 204 | -17 | -188 | -69 | 456 | 1711 | 2397 | 3980 | 2906 | 3298 |
R. Moldova | 354 | 395 | 645 | 669 | 767 | 966 | 729 | 978 | 1017 | 1097 |
Ucraina | 2362 | 2125 | 4630 | 8386 | 9969 | 10573 | 6045 | 5895 | 6154 | 9212 |
Armenia | 159 | 91 | -94 | 139 | 251 | 351 | 374 | 295 | 323 | 407 |
Azerbaidjan | -504 | -46 | -1013 | -3494 | -5768 | -8604 | -5752 | -7367 | -12023 | -10907 |
Georgia | 182 | 296 | 405 | 455 | 650 | 521 | 418 | 646 | 989 | 1484 |
Sursa: Tabel realizat de autor pe baza datelor Eurostat (2013).
Relaţiile Rusiei cu Ucraina, Belarus şi Republica Moldova
Eforturile UE de a încheia acorduri cu cei şase parteneri estici sunt contrabalansate de Uniunea Eurasiatică iniţiată de Rusia, reprezentând elementul central al politicii sale externe.[23] „Premiul cel mare” este Ucraina. În iulie 2013, Rusia a restricţionat importurile din Ucraina. În august 2013, a înăsprit controlul la exporturile Ucrainei, ceea ce a generat întârzieri şi pierderi de milioane de euro. Preşedintele Rusiei a ameninţat că astfel de măsuri vor deveni permanente dacă Ucraina va încheia un acord cu UE, pentru a preîntâmpina reexporturile de produse comunitare către Rusia.
Un sfert din exporturile Ucrainei se îndreaptă către Rusia şi tot atât spre UE, în timp ce Rusia asigură 60% din importul de gaze naturale al acestei ţări. În opinia experţilor internaţionali, va fi dificil pentru Putin să îşi construiască „noul edificiu eurasiatic” fără Ucraina. Aceştia consideră că „dacă Rusia poate convinge alte ţări să i se alăture doar prin forţă şi nu prin persuasiune, îi va fi foarte dificil să obţină ceva”. În opinia preşedintelui ucrainean, principala problemă a Ucrainei în relaţiile cu Rusia a fost dintotdeauna recurgerea la arma energetică pentru a exercita presiuni. Disputele bilaterale au condus chiar de câteva ori la întreruperea furnizării de gaze către consumatorii europeni în timpul iernii. Altercaţiile dintre Ucraina şi Rusia se repercutează direct asupra ratingurile acordate Ucrainei de către agenţiile de evaluare financiară şi, implicit, asupra costurilor de finanţare ale acesteia de pe piaţa internaţională. [24]
În perioada 2005-2010, când Viktor Iuşcenko a fost preşedintele Ucrainei, relaţiile ruso-ucrainene au atins „cel mai scăzut nivel” din perioada post-sovietică. În schimb, odată cu preşedintele Viktor Ianukovici, din februarie 2010, politica externă a Ucrainei s-a transformat, treptat, într-una „pragmatică”. Spre exemplu, un acord semnat în data de 21 aprilie 2010 de preşedintele rus Dmitri Medvedev şi preşedintele Viktor Ianukovici, la scurtă vreme după investirea acestuia din urmă în funcţie, a generat o reducere cu 30% a gazului importat din Rusia, în schimbul prelungirii concesionării bazei navale de la Sevastopol pentru 25 de ani.[25] Însăşi poziţia Ucrainei în legătură cu semnarea Acordului cu UE denotă acest pragmatism.
Potrivit experţilor ruşi, Ucraina ar avea de câştigat între 8 şi 9 miliarde euro anual dacă ar participa la procesul de integrare eurasiatică. Doar din reducerea preţurilor la gaze naturale ar beneficia de 6 miliarde euro. Totodată, ar fi anulate taxele vamale la importul de ţiţei şi gaze, măsurile de salvgardare şi barierele tehnice din calea schimburilor bilaterale. În opinia experţilor ruşi, Acordul de asociere UE-Ucraina este unul asimetric, iar „UE ar obţine totul, în timp ce Ucraina ar primi doar ceea ce UE consideră că este necesar”. [26]
Belarus, cel mai „autocrat” stat european, se află deja în sfera de influenţă a Rusiei. Metodele de intimidare sunt, însă, similare. Gigantul rus, Uralkali, producător de îngrăşăminte, a ieşit dintr-un cartel de export cu Belaruskali, un producător din Belarus. Preţurile la potasiu (vital pentru export) au scăzut drastic. Răspunsul de la Minsk a fost ferm: directorul executiv al Uralkali a fost arestat. Urmarea a fost una la fel de promptă: exporturile de petrol către Belarus au fost diminuate, iar importurile de produse lactate şi carne de porc din Belarus restricţionate. Aceste câteva exemple de „retorsiune” din partea Rusiei arată ce importanţă are reintegrarea fostelor republici sovietice pentru aceasta. Totodată, acestea reflectă aplicarea puterii „hard” ori de câte ori este nevoie, chiar şi în cazul ţărilor slave.[27]
În relaţie cu Federaţia Rusă, preşedintele Republicii Belarus, Alexander Lukasenko, pendulează între o atitudine prietenoasă (reflectată de afirmaţia „dezvoltarea relaţiilor cu Rusia este o prioritate a politicii externe a Belarusului”[28]) şi una ostilă (acompaniind „războaiele hidrocarburilor” din februarie 2004, ianuarie 2007, ianuarie 2010 şi iunie 2010,[29] spre exemplu). Federaţia Rusă este un partener comercial major pentru Belarus, având o pondere de 32% în exporturile acestei ţări şi peste jumătate din importuri. Uniunea vamală dintre Rusia, Belarus şi Kazakhstan şi spaţiul economic comun sunt considerate de autorităţile de la Minsk drept stimulente ale relaţiei de cooperării bilaterale.
În luna septembrie 2013, Republica Moldova a fost avertizată de autorităţile ruse că „semnarea unui Acord de asociere cu UE va avea consecinţe serioase pentru viitorul ţării”, una dintre acestea fiind şi un posibil „război al vinului” (vinul fiind unul dintre produsele de export ale ţării).
În concluzie, atâta vreme cât relaţiile UE şi ale SUA cu Rusia nu se vor normaliza, vor avea de suferit şi cei şase parteneri estici ai UE, care sunt, practic, blocaţi într-un spaţiu geopolitic incomod.
[1] Reuniunile la nivel înalt au loc o dată la doi ani, iar cele ministeriale în fiecare an, acestea având rolul trecerii în revistă a stadiului cooperării şi stabilirii obiectivelor pentru perioada următoare. Dintre forumurile de dezbatere la care participă reprezentanţi din UE şi ţările partenere mai amintim: Adunarea Parlamentară Euronest, Forumul societăţii civile, Conferinţa Autorităţilor Locale şi Regionale, Forumul de Afaceri şi Forumul Tineretului.
[2] European Commission (2013), Georgia and Moldova one step closer to a privileged trade relation with the EU, 29.11.2013.
[3] Adevărul (2013), Miza României la summitul de la Vilnius este parafarea acordului de asociere al Republicii Moldova cu UE, spune Bogdan Aurescu, 08.11.2013.
[4] Süddeutsche Zeitung (2013), Neue Machtbalance zwischen den alten Blöcken, Cathrin Kahlweit, 20.11.2013.
[5] A nu se confunda Uniunea Economică Eurasiatică şi Comunitatea Economică Eurasiatică (EurAsEC). În prezent, statele membre ale EurAsEC sunt: Belarus, Kazakhstan, Kârgâzstan, Rusia, Tadjikistan şi Uzbekistan. Acordul pentru crearea EurAsEC a fost semnat în data de 10 octombrie 2000 de liderii a primelor cinci ţări enumerate, Uzbekistan devenind membru în 2005. Republica Moldova, Ucraina şi Armenia sunt observatori. În 2011, Rusia, Belarus şi Kazakhstan au semnat o declaraţie privind integrarea economică eurasiatică – o foaie de parcurs pentru procesul de integrare regională, vizând constituirea treptată a unei Uniuni Economice Eurasiatice, având la bază o uniune vamală şi un spaţiu economic comun între cele trei ţări. Este posibilă desfiinţarea EurAsEC, odată cu constituirea Uniunii Economice Eurasiatice – RiaNovosti (2013), Closure of Eurasian Economic Community Must Be Gradual – Putin, 24.10.2013.
[6] ZLSAC pot fi încheiate doar cu ţări membre ale OMC. Azerbaidjan şi Belarus nu sunt state membre ale OMC.
[7] Tratatul de instituire a Comunităţii Energiei a intrat în vigoare la 1 iulie 2006. Acesta este încheiat pentru o perioadă de 10 ani. Aplicarea lui poate fi prelungită, fie pentru toate părţile, în baza unei decizii luate în unanimitate de către Consiliul ministerial, fie pentru părţile care au votat în favoarea prelungirii (cu condiţia ca acestea să reprezinte două treimi din numărul de membri ai Comunităţii Energiei).
[8] Yafimava, K. (2011), The Transit Dimension of EU Energy Security – Russian Gas Transit Across Ukraine, Belarus and Moldova, The Oxford Institute for Energy Studies.
[9] Agerpres (2013), Viktor Ianukovici: Ucraina ar putea ieşi din Comunitatea Energetică Europeană, dacă nu se ţine cont de interesele ei, 27.11.2013.
[10] Council of the European Union (2013), Joint Declaration of the Eastern Partnership Summit, Eastern Partnership: the way ahead, Vilnius, 28-29 November 2013.
[11] BBC (2013), EU-Russia rivalry looms over Vilnius summit, 28.11.2013.
[12] Ria Novosti (2013), Russia, EU Must Revive Relations After Summit – Diplomat, 28.11.2013.
[13] Financial Times (2013), Russia’s relations with its neighbours become increasingly chilly, Neil Buckley, 03.09.2013.
[14] Ucraina este membru fondator al CSI, dar nu a semnat Statutul, iar Georgia s-a retras după evenimentele din august 2008.
[15] Uzbekistan a intrat în organizaţie în 1999, şi-a suspendat statutul de membru în 2002, iar în 2005 s-a retras din grupare. A se consulta şi: Kuzio, T. (2002), GUUAM Reverts to GUAM as Uzbekistan Suspends its Membership Prior to Yalta Summit, Eurasianet.org, 17.07.2002.
[16] Kuzio, T. (2008), GUAM as a Regional and Security Organisation – National Security and Foreign Policy of Azerbaijan Conference, St. Michael’s College, University of Toronto, 28 March.
[17] EurActiv (2013), EU loses Armenia to Russia’s Customs Union, 04.09.2013.
[18] The Economist (2013), Georgia’s election – The end of Saakashvili’s reign – Georgia elects a new, less powerful president, 2.11.2013.
[19] Banca Eurasiatică pentru Dezvoltare (BED) a fost constituită în ianuarie 2006, în urma semnării unui acord între preşedinţii Rusiei şi Republicii Kazakhstan. Orice ţară sau organizaţie internaţională poate deveni membru. În perioada 2009-2011 au devenit membri ai BED: Armenia, Tadjikistan, Belarus şi Kârgâzstan. Printre priorităţile băncii se numără: atragerea de noi state membre, finanţarea proiectelor de investiţii care stimulează integrarea economică regională, diversificarea portofoliului de investiţii în regiune. BED administrează fondul anti-criză al EurAsEC. În anii recenţi, banca a oferit finanţare în valoare de peste 4,5 miliarde dolari pentru proiecte de investiţii în statele membre. Sediul central se află în Almaty (Kazakhstan).
[20] A se consulta: Customs Union popular in most post-Soviet states, EDB study finds, disponibilă on-line la: http://wap.bnews.kz/en/news/cat/8/165489/.
[21] DG Trade (2013), bază de date a CE privind statistica de comerţ exterior, disponibilă la: http://ec.Europa.eu/trade/creating-opportunities/bilateral-relations/statistics/.
International Monetary Fund (IMF), World Economic Outlook Database, bază de date disponibilă la: http://www.imf.org/external/data.htm,
UNDP (2013), Human Development Report 2013 – The Rise of the South: Human Progress in a Diverse World, New York.
[22] European Commission (2013), Countries and Regions: South Caucasus – Armenia, Azerbaidjan, Georgia.
[23] Financial Times (2013), Russia’s relations with its neighbours become increasingly chilly, Neil Buckley, 03.09.2013.
[24] Bloomberg, Putin Leads Assault on Ukraine Favoring EU Over Russian Ties, Stepan Kravchenko & Daryna Krasnolutska, 11.10.2013.
[25] Pirani, S., Stern, J., Yafimava, K. (2010), The April 2010 Russo-Ukrainian Gas Agreement and its Implications for Europe, NG 42, June.
[26] EurActiv (2013), EU loses Armenia to Russia’s Customs Union, 04.09.2013.
[27] Financial Times (2013), Russia’s relations with its neighbours become increasingly chilly, Neil Buckley, 03.09.2013.
[28] A se consulta: Xinhua (2012), Relations with Russia „priority” for Belarus, says Lukashenko, 9.11.2012.
[29] Yafimava, K. (2010), The June 2010 Russian-Belarusian Gas Transit Dispute: A Surprise that was to be Expected, NG 43, The Oxford Institute for Energy Studies, July.
